Codul de la Atena, primul cod internațional de etică în PR

După două materiale în care i-am avut ca „oaspeți” pe Edward Bernays și Machiavelli, cu toate că ultimul n-a fost nici pe departe „machiavelic” în timpul vieții, era nevoie să asanez un pic atmosfera și ce poate fi nimerit decât „Codul internațional de etică pentru Relații Publice”? Sau „Codul de la Atena”, cum i se spune, după numele orașului unde a fost adoptat de Asociația Internațională de Relații Publice (IPRA), la Adunarea Generală din mai 1965.

Și am răspuns după aproape 5 ani la o posibilă întrebare la examenul de Introducere în Relații Publice: „Ce asociație a elaborat Codul de la Atena?” He, he, he. Încă mai am modelele de subiecte. 38 la număr. Să vă mai zic unul. „Tipurile de public în viziunea lui Fraser P. Seitel. Exemple”. Iar cine este familiarizat cu acest blog își reamintește tipurile de public, clasificările și descrierile. Și exemplele, că doar le-am prezentat. Asemeni Codului de la Atena pe care-l voi supune atenției voastre imediat, articolele din categoriile comunicare și relații publice au ca izvor subiecte sau modele de subiecte abordate în facultate ori la examenul de licență. Aruncați o privire aici și aveți o șansă mare să treceți orice test cu brio. Plus că e mai distractiv decât ar fi completarea acatistelor tipizate 😉 Ori așteptați acatistul „tip grilă”?

Conținut:

1. Condițiile apariției Codului de la Atena
2. Codul de la Atena (text integral, română)

1. Condițiile apariției Codului de la Atena

Relațiile publice au intrat în Europa indiscutabil pe filieră americană, specialiștii școliți în SUA și ajunși pe bătrânul continent după cel de-al Doilea Război Mondial, lansând o dezbatere critică a modelului nord-american, concretizată prin cele două coduri: de la Atena și de la Lisabona (1978). După cum aflăm din cartea „Public Relations and Communication Management in Europe: A Nation-by-Nation Introduction to Public Relations Theory and Practice”, pe care aș fi cumpărat-o dacă prețul ușor prohibitiv și recenzia negativă nu-mi temperau elanul, acești pionieri ai relațiilor publice au format în 1949 clubul „La Maison de la Verre” (Casa de sticlă), iar lor li se alătură la 7 ianuarie 1955 „Association professionnelle de relations publique” (Asociația profesioniștilor din relații publice). După fuziune, noua organizație își schimbă numele în „Association francaise de relations publique” (Asociația franceză de relații publice, AFREP). Președinte: Lucien Matrat.

După câteva luni, pe 1 mai, la Londra, Asociația franceză de Relații Publice se numără printre fondatorii IPRA (International Public Relations Association), alături de organismele similare din Marea Britanie, Olanda, Norvegia și bine-nțeles, Statele Unite.¹

În 1955 ia naștere așadar Asociația Internațională a Relațiilor Publice (IPRA), condusă de britanicul Tom Fife Clark, cea care va elabora peste numai un deceniu primul cod etic internațional pentru profesioniștii din relații publice: codul de la Atena.

„Aveți puțintică răbdare”. Au trecut 60 de ani, mai răbdăm două fraze și trei idei. Ca întotdeauna, în spatele organizațiilor și acronimelor pompoase se ascund ori istoria le neagă vizibilitatea, personaje fără de care lucrurile n-ar fi fost posibile. Un astfel de nume este francezul Lucien Matrat care în 1956 lansează inițiativa creării Comitetului European al Relațiilor Publice.

Devenit operațional trei ani mai târziu (pe 8 mai 1959) Comitetului European al Relațiilor Publice este o organizație pan-europeană care include Italia, Belgia și Olanda, plus Franța.² Aici schițează Matrat liniile unui cod etic pentru această nouă profesie, ori așa cum spun Betteke van Ruler și Dejan Vercic citându-l pe Boiry, „aduce dimensiunea etică unei profesii născute în Statele Unite”.³

Jacquesc Chaban Delmas și Lucien Matrat (dreapta)
Sursa: http://www.fnep.org/actualite/historique/historique3/

Doctrina europeană a relațiilor publice gândită de Lucien Matrat se baza pe așa numita strategie a încrederii reciproce, corespunzătoare modelului patru al relațiilor publice (încă în faza de „proiect” dincolo de Atlantic) și confirmată prin noul cod al standardelor profesionale în practicarea relațiilor publice adoptat de PRSA abia în 1988. Vorbitorii de spaniolă pot aprofunda subiectul prin lucrarea „Lucien Matrat y la consolidación de las relaciones públicas en Europa” de Jordi XIFRA TRIADÚ.⁴

Alte țări se vor alătura Comitetului European al Relațiilor Publice, începând cu Germania și Grecia în 1959, apoi Marea Britanie prin Institutul Britanic de Relații Publice în 1965, în ceea ce va deveni curând CERP (European Confederation of Public Relations), plecând de la ideea lui Lucien Matrat. Confederația Europeană de Relații Publice (CERP) este cea care adoptă la 16 aprilie 1978 „Codul de la Lisabona”, dar asta e o altă poveste (ipra.org).

2. Codul de la Atena. Codul internațional de etică pentru Relații Publice

La înscrierea lor, toți membrii Asociației Internaționale de Relații Publice se angajează să respecte un cod internațional de etică ce se bazează parțial pe Carta Națiunilor Unite:

1. Să contribuie la realizarea climatului moral și cultural care să permită ființelor umane să se realizeze pe deplin și să se bucure de drepturile imprescriptibile la care sunt îndreptățiți conform „Declarației Universale a Drepturilor Omului”.
2. Să stabilească modele de comunicare și canale care, prin dezvoltarea liberei circulații a informațiilor esențiale, vor face ca fiecare membru al grupului să simtă că este informat și să-i dea totodată sentimentul implicării și responsabilității sale personale, precum și pe cel al solidarității cu ceilalți membri;
3. Să se poarte întotdeauna și în toate împrejurările în așa fel încât să merite și să asigure confidențialitatea celor cu care vine în contact;
4. Să țină minte că, datorită relației dintre profesia sa și public, comportamentul sau – chiar și în particular va avea un impact asupra modului în care profesiunea sa în ansamblu este apreciată.

Membrii Asociației Internaționale de Relații Publice vor acționa:

5. Pentru a respecta în cadrul realizării activităților profesionale principiile morale și regulile cuprinse în „Declarația Universală a Drepturilor Omului”;
6. Pentru a respecta și a menține demnitatea umană, precum și pentru a recunoaște dreptul fiecărui individ de a face propriile judecăți;
7. Pentru a asigura condiții morale, psihologice şi intelectuale pentru dialog într-un sens real, precum şi pentru a recunoaște dreptul părților implicate de a-și prezenta cazul şi a-şi exprima punctele de vedere;
8. Pentru a acționa, în toate cazurile, în așa fel încât să ia în calcul interesele părților implicate: atât interesele organizației pe care o servesc, cât și interesele publicului țintă;
9. Pentru a realiza acțiunile și angajamentele folosind cuvintele astfel încât să se evite orice neînțelegere și să se manifeste loialitate și integritate în toate cazurile, astfel încât să se păstreze încrederea clienților sau angajaților, actuali sau din trecut, precum și a tuturor audientelor țintă care sunt afectate de acțiunile sale.

Membrii Asociației Internaționale de Relații Publice NU vor:

10. Subordona adevărul altor cerințe;
11. Transmite informații care nu sunt bazate pe fapte stabilite și verificabile;
12. Lua parte în orice întreprindere sau acțiune care nu este etică sau onestă sau care poate aduce atingere demnității și integrității umane;
13. Folosi orice metode sau tehnici „de manipulare” concepute pentru a crea motivații subconștiente pe care individul nu le poate controla prin propria sa liberă voință, astfel încât nu poate fi făcut răspunzător de acțiunile întreprinse pe baza lor.

Acest Cod a fost adoptat de Asociația Internațională de Relații Publice (IPRA) la Adunarea Generală din mai 1965.⁵

1. http://www.ipra.org/about/history ↩

2. https://en.wikipedia.org/wiki/CERP_%E2%80%93_European_Confederation_of_Public_Relations  ↩

3. https://books.google.ro/books?id=wsJ5NEtAJtwC&pg=PA138&lpg=PA138  ↩

4. http://revistas.ucm.es/index.php/HICS/article/view/20087  ↩

5. Marcela Monica Stoica, „Introducere în relații publice”, Editura Pro Universitaria, București, 2010, Anexa nr. 4 – Coduri profesionale în relațiile publice, pp. 245-246 ↩