Encoding/decoding – Stuart Hall. Cele trei tipuri de decodificare

Articolul de azi este dedicat lui Stuart Hall, cel care ne-a părăsit în urmă cu câțiva ani, un om al cărui destin se leagă de Centrul de Studii Culturale Contemporane de la Birmingham (CCCS) pe care l-a condus în perioada sa de apogeu, contribuind din plin la ceea ce istoria comunicării consemnează drept Studiile Culturale Britanice.

Departe de a fi un material teoretic (nici n-aș avea cum, întrucât Hall însuși a fost orientat spre lucruri practice, iar contribuția sa – dincolo de ideile dezvoltate – se leagă de energia insuflată Centrului de Studii Culturale și deschiderii acestuia spre realitățile de zi cu zi), voi încerca să vin cu exemple concrete pentru cele trei tipuri de decodificare, utile acelora dintre noi care construiesc mesaje. Care lucrează cu înțelesuri. Cu semnificații. Pentru că intrăm pe tărâmul semioticii.

Aflăm împreună de ce a fost Stuart Hall important, când a scris materialul care avea să se dovedească revoluționar (Encoding/Decoding) și enumerăm, cu exemple, cele trei tipuri de decodificare identificate: 1) citirea mesajului în codul dominant; 2) citirea mesajului într-un cod negociat; 3) citirea mesajul într-un cod diametral opus celui gândit de scriitor.

Conținut:

1. Cine a fost Stuart Hall și de ce este important
2. Encoding/decoding
3. Asimetria și înțelesurile dominante sau preferate
4. Cele trei tipuri de decodificare

Copyright: Antonio Olmos
Sursa: arcthemagazine.com

1. Cine a fost Stuart Hall și de ce este important?

Născut la Kingston¹, Jamaica în ’32, colonie britanică la acea dată, Stuart McPhail Hall avea să cunoască de timpuriu sentimentul izolării fiind, după cum el însuși recunoaște, „copilul cu pielea cea mai închisă la culoare din familie” și „unul care nu se potrivește”². Când ajunge în Marea Britanie pentru a studia la Oxford, șocul este încă și mai mare, doar că acolo unde alții ar fi clacat găsindu-și scuze, Hall reușește să se impună.

Devine apoi membru al Noii Stângi, grupare extrem de activă în Europa și America de la mijlocul anilor 50 și până în anii 70, importantă nu doar prin opoziția sa la stânga tradițională (marxistă) – considerată anchilozată și limitată, ci pentru că a îndrăznit să aducă în dezbaterea publică o serie de teme ignorate până atunci: egalitatea de gen, egalitatea minorităților de orice fel, avortul, drogurile, șamd.

„Studiile culturale au crescut din ceea ce am numit Noua Stângă și disputa sa cu marxismul.“³

Hall nu este extrem de implicat politic, dar în 1950 fondează și contribuie cu materiale la New Left Review, publicație de impact unde-i va cunoaște printre alții pe E. P. Thompson și Raymond Williams, două alte nume de rezonanță din Studiile Culturale Britanice. Raymond este chiar definitoriu pentru prima perioadă a Studiilor, așa cum Hall va fi pentru etapa a doua (și ultima), aflându-se la conducerea Centrul de Studii Culturale Contemporane din Birmingham numai puțin de 11 ani, din 1968 și până în 1979.

Stuart Hall, New Left
Sursa: mediadiversified.org

El ajunsese în orașul din West Midlands (astăzi al doilea ca mărime din Marea Britanie) încă din ’64 pentru a-l ajuta pe profesorul Richard Hoggart să înființeze Centrul de Studii Culturale Contemporane în cadrul Universității din Birmingham, ceea ce, așa cum rememora Hall, nu fost chiar ușor.

„Îmi amintesc cum stăteam în camera lui Richard Hoggart și discutam ce nume să-i dăm. «Institut» sugera el, ceea ce suna pretențios și auster […]. Ei bine, am adăugat eu, ce ai spune de Centru? Era mult mai informal și ne-am oprit la această denumire. «Cultural Studies» au venit mult mai natural. Era o denumire cât se poate de cuprinzătoare: în felul acesta ne asiguram că nici un departament, nici de studii umaniste, nici de științe sociale, care credeau că deja se ocupă de cultură, ar putea simți prezența noastră ca pe un afront. Cel puțin în această ultimă grijă am avut succes“.⁴

La Birmingham, Hall a încercat deopotrivă să lărgească paleta de orientări a Centrului către probleme observate din perioada în care era membru activ al Noii Stângi (grupuri etnice, minorități, așa cum am menționat), militând pentru un gen de „universitate alternativă”⁵ , mai puțin tributară respectării statusurilor academice, unde distanța profesor – student se micșora tocmai în beneficiul cunoașterii. Din acest punct de vedere se poate face o comparație cu sfera burgheză a lui Jurgen Habermas dezvoltată în saloanele din Franța, Marea Britanie și chiar Germania, unde emanciparea spiritului trecea peste rang și status.⁶ În cazul tipului ideal (sau idealizat) al sferei publice burgheze, publicul e format din nobilimea în declin căreia i se alătură o nouă categorie de intelectuali (doctori, profesori, ofițeri, șamd) împreună cu oameni care au progresat financiar și au acces la mijloacele de informare, la Birmingham se dorea cooptarea unui cât mai mare de studenți, indiferent de condițiile lor materiale sau proveniență.

Iar când atmosfera la Birmingham s-a deteriorat, Centrul de Studii Culturale Contemporane pierzându-și din coerență pe baza lărgirii preocupărilor, Hall s-a retras ca profesor la Open University, dedicându-se scrisului⁷. Publică „The Hard Road to Renewal” (1988), „Formations of Modernity” (1992), „Questions of Cultural Identity” (1996) și „Cultural Representations and Signifying Practices” (1997). Centrul își pierde și el treptat autonomia, este înglobat într-un Departament de Studii Culturale și va fi închis dramatic în 2002⁸ invocându-se restructurarea. 250 de studenți care-și făceau planuri de absolvire, majoritatea din afara granițelor, au fost transferați spre alte departamente ori alte zări.

Revenind la Stuart Hall și lucrările sale, cea mai importantă dintre acestea este scrisă în perioada când se afla la conducerea Centrului, are doar 11 pagini și un titlu aparent criptic: Encoding/decoding.

2. Encoding/decoding. Pe urmele aberantei decodări

Encoding/decoding își are originea, sunt de părere unii specialiști, într-un articol scris de Umberto Eco în care acesta abordează problema semioticii în studiul comunicării de masă și scoate în evidență o tendință îngrijorătoare. Din ce în ce mai des, între ceea ce transmite și ceea ce receptează există o discrepanță datorată nu problemelor de ordin tehnic, ci decodării într-un alt registru. „Aberanta decodare” numește Umberto Eco fenomenul.⁹

Eco spune în felul următor. Oamenii care nu cunosc limba, oamenii care aparțin unor culturi diferite, care nu împărtășesc același sistem de credințe sau reprezintă un salt peste generații e logic să experimenteze această decodare aberantă sau citire aberantă, dar de ce se întâmplă asta acum? Când ei sunt membri ai aceleiași culturi, aceeași generație, cu același sistem de credințe și valori?

Articolul este publicat în ’72¹⁰, în revista Centrului de Studii Culturale Contemporane de la Birmingham, pe când era condus de Hall. Dacă s-a inspirat sau nu din acel articol contează prea puțin, dar e sigur că-l cunoștea. Iar în anul următor, la un seminar organizat de Universitatea din Leicester, mai exact ce Centrul pentru Cercetarea Comunicării de Masă, Stuart Hall avansează propriile explicații cu privire la decodarea aberantă într-un material ce avea să devină sursa lucrării Encoding/decoding publicată în 1980.

La o căutare pe internet găsim relativ repede materialul, cu mențiunea că unii autori, în ciuda dimensiunii reduse a textului, mai sar din paragrafe. Recomand în acest sens versiune originală: Stuart Hall, „Encoding/Decoding” in „Culture, Media, Language”, edited by Stuart Hall, Dorothy Hobson, Andrew Lowe and Paul Tillis, London: Hutchinson, 1980 , cu paginile de la 128 la 138¹¹.

Hall a fost un critic al marxismului. Asta am convenit. Dar iată că însuși Marx prin teoriile sale îi dă o mână de ajutor, autorul încercând să stabilească un paralelism între etapele de producție prezentate în „Grundrisse” și „Capital”, și ceea ce consideră ca fiind caracteristic comunicării de masă: producția discursivă. Ori Marx identifică patru etape distincte (în sensul de autonome): producția, circulația, distribuția/consumul și reproducția, fiecare etapă fiind subordonată întregului. Fără producție nu avem circulație sau consum, dar la fel de adevărat este că doar producția nu poate garanta singură consumul. Etapele sunt interdependente și se condiționează reciproc, interdependență observabilă și mai ușor în cazul lui Hall unde obiectul (producției) îl constituie înțelesurile și mesajele (eng. „meanings and messages”).

„If no «meaning» is taken, there will be no «consumption». If the meaning is not articulated in practice, it has no effect.”¹²

Cum arată producția discursivă? Se pornește cu producția mesajului și crearea de înțeles, urmează circulația, distribuția, apoi receptarea când se realizează descifrarea înțelesului. De aici Hall deduce că apar două momente relativ autonome și favorizate:

• codarea (transformarea mesajului într-o formă discursivă) – are loc în momentul producției;
• decodarea (descifrarea mesajului de către audiență) – însoțește receptarea;

„Production and reception of the television message are not, therefore, identical, but they are related: they are differentiated moments within the totality formed by the social relations of the communicative process as a whole. ”¹³

Producția lui Marx devine producție discursivă la Hall, iar procesul muncii este acum program.

Un eveniment istoric în forma sa brută, neprelucrată, nu poate fi transmis de televiziune (ne spune Hall) și se impune codarea sa. Codarea nu este o mistificare a realității (sau n-ar trebui să fie), ci o contextualizare a evenimentului, prezentarea lui într-un registru care să-l facă ușor de citit de către audiență. Exemplul cel mai bun este al televiziunilor de știri, deloc puține în România, care tratează în chei diferite același eveniment nu pentru că li s-ar cere expres de fiecare dată, ci pentru că și-au dezvoltat un mod propriu de citire / codare a evenimentelor, astfel încât să faciliteze interpretarea / decodarea din partea audienței.

Înainte ca mesajul să aibă un efect, continuă Hall, înainte „să satisfacă o necesitate” ori „să fie de folos”, trebuie să fie codat sub forma unui mesaj cu înțeles și apoi acest înțeles sens să fie decodificat. Doar înțelesul decodificat are efect, influențează, convinge, favorizează apariția unor opinii sau atitudini, generează comportamente.

Cele două momente a căror importanță este scoasă în evidență în mod repetat pe parcursul lucrării Encoding/decoding sunt, așa cum am văzut, producția și recepția. Hall le mai numește „meaning structures 1” și „meaning structures 2”.

Și când totul părea simplu, iar cele două entități „meaning structures 1” și „meaning structures 2” lăsau impresia unei conlucrări perfecte, Hall descoperă nu un tip de probleme, ci chiar două: asimetria, respectiv înțelesurile dominante sau preferate¹⁴. Aceasta din urmă (dacă ne referim la problemă) sau acestea (dacă avem în minte înțelesurile) se leagă de cele trei tipuri de decodificare.

„The degrees of symmetry – that is, the degrees of «understanding» and «misunderstanding» in the communicative exchange – depend on the degrees of symmetry/asymmetry (relations of equivalence) established between the positions of the «personifications», encoder-producer and decoder-receiver”¹⁵

3. Asimetria și înțelesurile dominante sau preferate

Gradele de înțelegere sau de neînțelegere în schimbul comunicațional, ca să traduc, depind de gradele de simetrie sau asimetrie stabilite între entitățile numite producător (encoder) și receptor (decoder). Și ce determină simetria/asimetria dintre encoder și decoder? Codurile folosite.

Codurile sunt diferite pentru că producătorul (encoder) și receptorul (decoder) au o experiență culturală diferită, percep și interpretează fenomenele cu care intră în contact prin prisma propriei experiențe, unică în felul ei¹⁶. Nu va exista așadar niciodată o egalitate perfectă între „meaning structures 1” și „meaning structures 2”, cel mult un echilibru. Se folosesc o serie de coduri la momentul producerii mesajului când acesta capătă o formă transmisibilă și altele, relativ similare (dar niciodată identice) când se face decodarea. Dacă aceste coduri nu sunt nici măcar similare, ne aflăm în situația descrisă anterior de Umberto Eco drept „aberanta decodare”.

Și trecem la înțelesuri dominante sau preferate. „Preferatele” mele dacă-mi permiteți un joc de cuvinte și unul dintre motivele acestui articol. Înțelesurile dominante ¹⁷ garantează interpretarea mesajului de către audiență pe niște coordonate acceptate (și așteptate) de producător. Intuite. Nu vom avea, spunem anterior, o decodare identică, dar cel puțin ea se va încadra între anumite limite. Și, apreciază Hall, neînțelegeri vor mai exista, însă doar stabilind limitele se poate vorbi de o comunicare eficientă.

„If there were no limits, audiences could simply read whatever they liked into any message”.¹⁸

Orice comunicator, oricine își propune să livreze mesaje folosind mijloacele de comunicare în masă (poate fi televiziunea ca în exemplul lui Hall, poate fi rețeaua Internet) trebuie să cunoască în primul rând codurile culturale (eu n-am să vă pot îndemna vreodată pe acest blog să nu citiți ori să nu învățați, pentru că ar contravine acestor coduri) și codurile dominante (apreciate în mod pozitiv de audiență la un moment istoric – Wikipedia nu e o sursă credibilă de informații, de exemplu), sursa înțelesurilor dominante.

4. Cele trei tipuri de decodificare

Chiar dacă m-aș opri aici cu prezentarea, deja cred că sunteți convinși că Stuart Hall merită atenția noastră, iar ideile sale sunt precum oul lui Columb. Simple odată ce ți le arată cineva. Și totuși, ce este mai important acum urmează.

Am stabilit că Hall vorbește de două entități privilegiate: „meaning structures 1” și „meaning structures 2”, cu mențiunea că prima este chiar mai importantă pentru că de la ea pornește comunicarea. Ea dă startul. Dar este singura importantă? Nu. Pentru că spre deosebire abordarea empirică americană (Lasswell, Lazarsfeld, șamd), unde audiența avea de ales între mai multe mesaje, însă acestea erau singurele ei opțiuni, audiența în viziunea lui Hall nu este obligată să decodez mesajul în codul propus de encoder. Aici avem de-a face cu ceva mai complex, cu o construcție de sens. Aici audiența este liberă. Iar libertatea se traduce prin trei situații ipotetice¹⁹:

I. Citirea mesajului are loc în codul dominant-hegemonic propus de producător

„The first hypothetical position is that of the dominant-hegemonic position. When the viewer takes the connoted meaning from, say, a television newscast or current affairs programme full and straight, and decodes the message in terms of the reference code in which it has been encoded, we might say that the viewer is operating inside the dominant code.”²⁰

Hall îl numește „cazul ideal al unei «comunicări perfect transparente»” (eng. „the ideal-typical case of «perfectly transparent communication»”²¹. Codul dominant este cel care trasează limitele discutate mai devreme, iar în interiorul său mai are loc un cod, fără a intra în contradicție: codul profesional. Codul profesional este de natură tehnico-practică, operează în interiorul codului dominant, este relativ independent față de acesta, iar menirea sa este ca mesajul să corespundă exigențelor / așteptărilor audienței.

În cazul unei meci de fotbal important, de exemplu, codul dominant va face apel la natura sportivă a întrecerii, la fair-play, la istoricul competiției, tradiții, șamd. Prin codul tehnic, pentru a-i mulțumi pe privitori, se va avea grijă ca evenimentul să fie transmis cu un număr suficient de camere, în HD dacă e posibil, să existe un număr suficient de comentatori, intervenții de la marginea gazonului, un studio înainte de meci sau după, șamd. Inclusiv alegerea invitaților (te aștepți să vezi un fost /actual mare fotbalist și nu o balerină sau o soprană) face parte din respectarea acestui cod tehnic.

II. Citirea mesajului are loc într-un cod negociat

„The second position we would identify is that of the negotiated code or position. Majority audiences probably understand quite adequately what has been dominantly defined and professionally signified.”²²

Codul negociat parcă e făcut pentru România. E leit Caragiale. Aici encoderul face apel la o serie de adevăruri fundamentele, decoderul le recunoaște importanța, dar le suspendă executarea pe motiv de excepție. Excepția de regulă e însăși regula.

Să ne imagină că s-ar da o lege prin care bucureștenii (îi iau ca reper pentru că sunt din București) ar fi obligați ca în fiecare weekend să participe timp de două ore la muncă voluntară în jurul blocului. Înainte de ’89 era o practică obișnuită și fără să existe obligativitatea. Beneficiile ar fi evidente: o zonă mai curată, o priveliște mai plăcută care să ne întâmpine când ieșim din casă și chiar remedierea unor adevărate „capcane” din jurul nostru. Teoretic, nimeni nu se va pronunța contra curățeniei, contra înfrumusețării. Dar munca voluntară să se oprească la ușa apartamentului său.

Codul negociat este văzut de Hall drept principalul răspunzător pentru eșecurile în comunicare și cel mai greu de identificat. Asta pentru că nu există o opoziție directă.

III. Citirea mesajului are loc într-un cod opus celui gândit de producător

„… it is possible for a viewer perfectly to understand both the literal and the contrary way. Helshe detotalizes the message in the preferred code in order to retotalize the message within some alternative framework of reference.”²³

Din nou, România e terenul perfect pentru modul contrar de înțelegere a mesajului. Stau să înceapă campaniile electorale. Acolo se va vorbi cu siguranță despre interesul cetățeanului, drepturile sale, despre o țară prosperă unde există egalitate de șanse și, cum spunea, A. V. Dicey „domnia legii”. Aceste „adevăruri” se încadrează neîndoielnic în codul dominant, doar după 20 și ceva de ani în care temele respective au fost cu totul golite de conținut, nu puțini sunt cei care vor citi în loc de interesul cetățeanului, interesele celor câțiva, în loc de drepturi – obligații, constrângeri (taxe dacă se poate), țara prosperă – „șansa” de emigra (eventual abandonându-și copiii în grija bunicilor), iar „domnia legii” echivalează cu un caz gen Teo Peter. Explicația pentru ineficiența companiilor electorale autohtone, pentru incapacitatea lor nu de a convinge cetățeanul să voteze într-un fel sau altul, dar de a-l mobiliza să se ducă la vot, pentru lipsa de încredere de care „se bucură” anumite instituții și clasa politică în general, constă în citirea mesajului are într-un cod opus celui gândit de producător.

Iar odată ce decoderul apelează codul opus, avem toate premisele unei crize comunicaționale. Se miră unii, dar se miră în zadar. Hall a explicat încă de acum 30 de ani. Și în doar 11 pagini. Iar voi ați aflat toate acestea în mai puțin de 3000 de cuvinte.

1. http://www.independent.co.uk/news/obituaries/professor-stuart-hall-sociologist-and-pioneer-in-the-field-of-cultural-studies-whose-work-explored-the-concept-of-britishness-9120126.html, accesat la 13.04.2014 ↩

2. Paul Dobrescu în „Studiile Culturale Britanice: rolul audienței active” în Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu și Nicoleta Robu, „Istoria comunicării”, Editura Comunicare.ro, București, 2007, p.241 ↩

3. Idem, p.236 ↩

4. Idem, p.241 ↩

5. Idem, p.242 ↩

6. Paul Dobrescu în „Școala de la Frankfurt: efectele ideologice ale mass-media” în Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu și Nicoleta Robu, „Istoria comunicării”, Editura Comunicare.ro, București, 2007, p.206 ↩

7. http://en.wikipedia.org/wiki/Stuart_Hall_%28cultural_theorist%29, accesat la 13.04.2014 ↩

8. http://en.wikipedia.org/wiki/Birmingham_School_of_Cultural_Studies#Closure_in_2002, accesat la 13.04.2014 ↩

9. Paul Dobrescu, op.cit, p.257 ↩

10. Idem, p.258 ↩

11. http://bildfilosofi.files.wordpress.com/2009/12/encoding-decoding.pdf, accesat la 13.04.2014 ↩

12. Stuart Hall, „Encoding/Decoding” in „Culture, Media, Language”, edited by Stuart Hall, Dorothy Hobson, Andrew Lowe and Paul Tillis, London: Hutchinson, 1980, p.128 ↩

13. Stuart Hall, op.cit., p.130 ↩

14. Paul Dobrescu, op.cit, p.260 ↩

15. Stuart Hall, op.cit., p.131 ↩

16. Paul Dobrescu, op.cit, p.261 ↩

17. Ibidem ↩

18. Stuart Hall, op.cit., p.135 ↩

19. Paul Dobrescu, op.cit, p.262 ↩

20. Stuart Hall, op.cit., p.136 ↩

21. Ibidem ↩

22. Idem, p.137 ↩

23. Idem, pp. 137-138 ↩