La naiba cu publicul, dar mergem cu toții, domnule Vanderbilt

Într-o vreme când discutăm despre orientarea companiilor spre client, servicii mai bune, prețuri mai mici și în general o atitudine care plasează consumatorul în centrul afacerii, pare de neimaginat ca un antreprenor să-și trimită, cu subiect și predicat, clienții la naiba în praznic. S-a întâmplat în 1882, când William Henry Vanderbilt, iritat de comportamentul celor doi reporteri infiltrați în compartimentul său privat, le-ar fi răspuns că nu intenționează să introducă o linie „expres” așa cum procedaseră concurenții de la Pennsylvania Railroad, serviciul fiind neprofitabil. „Dar nu o faceți pentru beneficiul publicului?”, suna continuarea reporterului. „La naiba cu publicul”, a rămas consemnat răspunsul lui Vanderbilt.

A rostit sau nu Vanderbilt infama sintagmă „La naiba cu publicul”? Mai degrabă nu, însă o poveste poate fi atât de captivantă încât nu mai contează dacă e adevărată sau nu, iar prima etapă a relațiilor publice (după Grunig și Hunt) se caracterizează perfect prin cele două sintagme: „The public be fooled” (P. T. Barnum) și „The public be damned” (W. H. Vanderbilt).

Găsești în articol:

1. Cum arăta America la sfârșit de secol XIX?
2. A spus Vanderbilt „La naiba cu publicul”?
3. Adevărul despre infama sintagmă „La naiba cu publicul!”

Cum arăta America la sfârșit de secol XIX?

Astăzi știm mai multe despre Vanderbilt și disprețul industriașilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru interesul publicului prin prisma „Declarației de principii” a lui Ivy Lee, uitând ori lăsând la o parte realitatea acelor vremuri caracterizată prin expansiune industrială rapidă, profunde schimbări sociale, individualism exacerbat și un comportament pro-self.

Cum notează Edward Bernays¹, forțele economice și sociale care au început să se manifeste începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au creat premisele dezvoltării. Căile ferate, electricitatea și motorul cu combustie internă au revoluționat această perioadă, iar frontiera apărată până mai ieri de Buffalo Bill a dispărut în favoarea organizării statale. Războiul civil, dincolo de pierderile umane și materiale, contribuie la accelerarea ritmului de creștere, așa că după 1865 Statele Unite se găseau în plin având industrial și comercial ce va transforma economia americană, viața locuitorilor și relațiile sociale. Va schimba inclusiv dimensiunea politicii americane prin întărirea guvernului central.

Parteneriatele limitate se transformă în corporații. Cresc investițiile private. Apare sistemul de francizare. Dar în capitalism e nevoie întâi de toate de capital, iar primele reglementări legislative venite la Washington au avut mai întâi grija capitalului, „spice-ul” ce trebuia să circule și mai apoi conceptele „utopice” de responsabilitate socială sau conștientizarea antreprenorilor. Capitalismul este agresiv și supra-individualizat, ceea ce dă naștere rapid la confruntări violente între patroni și muncitori precum revolta minerilor conduși de John Mitchell în 1902. Exploatarea lucrătorilor era ceva obișnuit.

Același Bernays este inspirat când reia o declarație a lui Andrew Carnegie, definitorie pentru sentimentul de „plutire” ce caracteriza industriașii americani.

„Cei 65.000.000 de americani de azi […] pot cumpăra 140.000.000 de ruși, austrieci și spanioli sau după ce cumpărăm Franța cea bogată ne mai rămân suficienți bani de buzunar pentru a achiziționa Danemarca, Norvegia, Elveția și Grecia”.²

America sfârșitului de secol XIX se caracterizează printr-o economie laissez-faire cum o numește Bernays³, condusă „mâna invizibilă” explicată poetic de Adam Smith în „Avuția națiunilor”, dar dominată de magnați ale căror practici veroase vor face ca până la urmă, publicul să ia în discuție aspectele etice ale capitalismului. Clivajul între oamenii care conduceau marile corporații dictând dezvoltarea țării și cei care, scăpați de spectrul plantațiilor erau reduși la cantitatea de minereu pe care o pot extrage din mină, numărul buștenilor tăiați ori a frânghiilor înnodate, se accentuează. Când oamenii devin numere într-un registru, nimic bun nu poate urma.

George F. Baer, John D. Rockefeller sau W. H. Vanderbilt își doresc doar să-și dezvolte afacerile și protecție federală. Vor să facă profit și să fie lăsați în pace. Politica lor era secretul, manipularea piețelor și a acțiunilor la bursă. În rest… la naiba cu publicul. Ei sunt cei care creează locuri de muncă, sunt marii contribuabili la buget și „stâlpii” societății. Ori în baza acestei logici era greu să te faci iubit ori să concurezi imaginea pionierilor Buffalo Bill, David Crocket, Daniel Boone sau Calamity Jane, de unde cruciadele jurnalistice ce vor caracteriza „muckracker era”.

Și ar fi reușit acești „tycoons” să fie lăsați în pace dacă n-ar fi fost efectele necunoscute încă ale transportului și comunicării de masă, liniile de cale ferată ce traversau America de la est la vest fiind folosite deopotrivă de magnați, muncitori și, vom vedea imediat, ziariști care produc materiale pentru presa tabloidă (penny press). Pe rând, cu toții vor avea parte de publicitate negativă, iar printre cei dintâi se numără W. H. Vanderbilt.

A spus Vanderbilt „La naiba cu publicul”?

Care Vanderbilt, vin și întreb? Cornelius Vanderbilt sau Commodore cum i se spunea, ori fiul acestuia mai mare, William Henry „Billy” Vanderbilt? Misterul îl învăluie pe „adevăratul” Vanderbilt, și avem nu mai puțin de trei versiuni a circumstanțelor în care ar fi rostit (sau nu) sintagma incriminată, „La naiba cu publicul!”.

Povestite și repovestite de mai multe ori, întâmplările din 1882 au făcut obiectul unor încercări de clarificare, la momentul respectiv din partea lui William H. Vanderbilt, iar ulterior din partea jurnaliștilor independenți. Amintesc în acest sens materialul excelent scris de Elmo Scot Watson, intitulat „Adevărul despre «La naiba cu publicul» din interviu” care vede lumina tiparului în gazeta Lake Benton Valley News, 6 noiembrie 1936.⁴

Prima versiune. William H. Vanderbilt, deținătorul / președintele New York Central Railroad participa în S. Louis la o importantă întâlnire a oamenilor din domeniul feroviar când, la sfârșit, jurnaliștii au dat buzna în încăpere întrebând ce s-a făcut mai exact. Vanderbilt, în calitatea sa de președinte / purtătorul de cuvânt a companiei, cu tupeul caracteristic și fără a fi un specialist în PR, răspunde că nu are nimic de comunicat. Un reporter a cărui identitate nu este stabilită în această versiune, supralicitează pentru a obține un răspuns.

Reporter: Domnule Vanderbilt, publicul vrea să știe și are dreptul să știe.

Vanderbilt: Of, la naiba cu publicul.⁵

A doua versiune, așa cum transpare tot din articolul scris de Elmo Scot Watson, e plasată în incinta hotelului Grand Pacific din Chicago, pe fondul lansării de către concurență a trenului de mare viteză care lega Chicago de estul țării. Condiții de lux. Curse regulate. O premieră în transportul feroviar american. Un atu pentru Pennsylvania Railroad.

Clarence P. Dresser, reporter ce lucra mai ales pe cont propriu, aflând de prezența lui Vanderbilt în hotelul respectiv, încearcă să afle în premieră cum va reacționa New York Central Railroad la mișcările concurenței. Compania mea nu va face nimic, îl decepționează Vanderbilt.

Clarence P. Dresser: Dar publicul n-are să ceară același lucru?

Vanderbilt: Of, la naiba cu publicul.⁶

A treia versiune vă este probabil cunoscută din manualele de istorie a relațiilor publice, fiind și cea mai răspândită. Îl implică de asemenea pe Clarence P. Dresser, reporterul insistent care forțează intrarea în vagonul personal unde Vanderbilt tocmai lua cina sperând să obțină un interviu în exclusivitate. În ciuda comportamentului grosolan, Vanderbilt îi promite interviul, rugându-l să aștepte în celălalt capăt al vagonului până își termină cina.

Clarence P. Dresser: Dar se face târziu și nu voi mai ajunge la redacție în timp util. Publicul…

Vanderbilt: La naiba cu publicul! Ieși afară!⁷

Cu coada între picioare, Dresser părăsește vagonul și ajunge „la timp” pentru a scrie un articol nemilos la adresa lui Vanderbilt, denunțând disprețul acestuia față de public. Dresser încearcă să-și vândă materialul către Chicago Daily News, dar este refuzat. Îl rescrie și-l plasează în ziarul Tribune. Uitați citatul, preluat de pe blogul lui George Smith⁸

Dresser: Este rentabilă linia expres (între New York și Chicago, n.a.)?

Vanderbilt: Nu, absolut deloc. Am lansat-o doar pentru că am fost forțați de acțiunile celor de la Pennsylvania Railroad. Nu ne acoperim cheltuielile. Ar trebui s-o abandonăm, dacă n-ar fi competitorul să-și mențină trenurile mergând pe această linie.

Dresser: Dar n-ați făcut-o pentru beneficiul publicului?

Vanderbilt: La naiba cu publicul. Singurul lucru de care publicul e interesat la calea ferată e să plătească cât mai puțin. Nu accept această idee prostească de a lucra pentru binele cuiva, decât al meu. Când luăm o decizie, o facem pentru că e în interesul nostru, nu pentru binele altora. Sigur, ne place să profite întreaga umanitate, dar trebuie să ne vedem întâi propriul interes. Căile ferate nu sunt conduse după sentimente, ci după principii de afaceri și, fără a fi egoist, rutele stabilite până acum au adus un profit frumușel”.

Pe 17 octombrie 1882, Rufus Hatch scria tot în Tribune despre atitudinea magnatului Vanderbilt care decide să gestioneze căile ferate în același mod egoist în care un negustor își conduce afacerea și uită că drepturile sale vin de oameni când spune „La naiba cu publicul!”

Beneficiul publicului? O călătorie plăcută!
Sursa: www.oldbookillustrations.com

Când reporterul (n.a. Dresser) l-a întrebat ce crede despre comisarii căilor ferate, despotul (Vanderbilt) a răspuns că „de obicei trebuie să fie cumpărați pentru a beneficia de o legislație favorabilă; sunt în general persoane ignorante”. „La naiba cu acești comisari ai căilor ferate”, plusează Rufus Hatch în același material.

Adevărul despre infama sintagmă „La naiba cu publicul!”

Ca în bancul de la Radio Erevan, cu „nu era mașină era bicicletă, nu i s-a dat, ci i s-a luat și nu era Iosif Vissarionovici, ci Grigori Grigorievici”, materialul din Lake Benton Valley News demonstrează cum din două jumătăți de adevăr, istoria poate consemna un fals grosolan.

1. Nu a fost un sigur reporter, ci doi.
2. Întrebarea cu dreptul publicului de a fi informat nu i-a aparținut lui Dresser (unul dintre cei doi reporteri, într-adevăr), ci colegului său John Dickinson Sherman, corespondent în Hyde Park pentru Chicago Tribune.
3. Cei doi nu s-au aflat „întâmplător” în vagonul privat. Auzind despre călătoria lui Vanderbilt spre Chicago, Dresser și Sherman s-au urcat de urgență într-un tren și în timp ce garnitura specială care-l transporta pe Vanderbilt staționa în Michigan pentru a schimba locomotiva, reporterii s-au strecurat, reușind să ajungă în vagonul privat unde Vanderbilt își servea cina. I-au explicat motivul intruziunii, rugându-l să-i accepte drept tovarăși de călătorie restul drumului spre Chicago și să le răspundă la câteva întrebări. „Despotul” a acceptat. S-a ajuns la chestiunea în cauză.

Sherman: Trenurile expres sunt rentabile ori le mențineți doar pentru satisfacția publicului?

Vanderbilt: Satisfacția publicului? La naiba cu publicul! Le menținem pentru că trebuie. Nu sunt rentabile. Am încercat de nenumărate ori să convingem și celelalte companii să renunțe, dar câtă vreme ei le mențin, noi trebuie să facem la fel.”

Interviul nu s-a oprit aici. Au urmat alte întrebări despre taxele pentru transportul bunurilor pe calea ferată, salariile angajaților și propunerea construirii unui depou central la Chicago, după care cei doi reporteri au plecat pentru a-și scrie materialele. Ce s-a întâmplat apoi ne lămurește Lake Benton Valley News, dar asta abia în 1936 pentru cine a avut acces la informații plus curiozitatea de a se informa. Pentru „internet” și prezentări pe slideshare, Vanderbilt rămâne implacabil legat de sintagma „La naiba cu publicul”.

Editorul de la Tribune, intuind potențialul „scandalos” al interviului și opinia publică deloc favorabilă magnaților, s-a ferit să publice ad-literam declarațiile lui Vanderbilt, alegând o soluție de compromis. Citez (după materialul din gazetă):

„Beneficii pentru public. Prostii! Asta nu rentează. Am încercat de nenumărate ori să convingem și celelalte companii să renunțe, dar câtă vreme ei le mențin, noi trebuie să facem la fel.”⁹

Alți editori precum Victor Lawson de la Chicago Daily News n-au fost deloc indulgenți cu Vanderbilt, titrând cu litere de-o șchioapă. „Magnatul dă cărțile pe față. Nu ajung «câțiva bănuți». Căile ferate nu sunt conduse de dragul publicului”. Și folosind interviul lui Dresser, rearanjează povestea astfel încât să obțină reacția scontată de dezaprobare.

R: Linia expres este rentabilă?

V: Nu, deloc. O menținem doar pentru că suntem forțați de acțiunile celor de la Pennsylvania Railroad. Nu acoperă cheltuielile. Noi am fi abandonat-o dacă nu erau concurența.

R: Dar nu o mențineți pentru beneficiul publicului?

V: The public be d-d! (ro. La n-n cu publicul!) Ce-i pasă publicului de calea ferată exceptând să plătească cât mai puțin?

Cuvintele lui Vanderbilt au căzut ca o lovitură de baros într-un climat economic și social ostil magnaților, oamenii obișnuiți începând să dezaprobe public pornirile despotice ale industriașilor. Unde mai punem la socoteală că scandalul venea la scurtă vreme după dezvăluirile din 1879 ale Comitetului Hepburn (din New York) asupra practicilor de monopol instituite de patronii de cale ferată și rafinării. „Publicul se plângea de tiranie prin costul unui litru de lapte la New York. Se zvonea că însuși Vanderbilt gestionează transporturile de lapte.”¹⁰ Mai ceva ca vampirul care suge sângele poporului.

Toate căile ferate erau atacate în presă, dar cu precădere era țintită New York Central, paratrăsnetul prin care aveau să se scurgă nemulțumirile devenind imediat W. H. Vanderbilt din cauza celor 87 de procente deținute din companie.

Și cum credeți că a reacționat Vanderbilt? Și-a cerut scuze pentru gafa de PR făcută sau măcar pentru cuvintele interpretabile? Nu-i stătea în fire și nici nu avea un consilier de relații publice. Expeditiv, așa cum procedează mai marii vremii când apare ceva neplăcut în presă, a declarat că a fost citat incorect.

„Am fost intervievat frecvent de presa din New York și toată lumea știe că nu folosesc limbajul și expresiile atribuite de reporteri.”¹¹

Dar până la sfârșitul lunii octombrie 1882, alte ziare redau invitația grațioasă de a se duce „la naiba”.

„Publicul refuză cu grație invitația domnului Vanderbilt de a se duce la naiba pentru că nu agreează stilul murdar de conducere a căilor ferate și implicațiile fatale pentru «economiile» sale”¹²

„Aceasta reprezintă versiunea nefardată a lui Vanderbilt. «La … cu publicul!», a exclamat. […] Domnul Vanderbilt poate trimite publicul la naiba respirând vulgaritate, dar să fie sigur că publicul își va lua revanșa.”¹³

„Zvonul este că Vanderbilt a spus doar «Publicul fie binecuvântat.» Dar e așa dureros să binecuvântezi? Ei bine, nu de această dată.”¹⁴

În fine, New York Time pune punctul pe i, descoperind cu câteva ore mai devreme monștrii de Halloween. „În faimosul interviu acordat reporterului din Chicago, domnul Vanderbilt a fost citat spunând «Publicul să fie ținut sub tăcere» sau ceva asemănător, impozantul om de afaceri făcându-și publice îngrijorările pentru «bănuții» pierduți pe calea ferată.¹⁵

Dacă m-ați urmărit până acum, e limpede că W. H. Vanderbilt s-a făcut vinovat de lipsă de tact mai degrabă decât o atitudine sfidătoare la adresa publicului. Be that as it may. L-a „costat”, că tot era îngrijorat de prețuri, o călătorie la naiba care durează de mai bine de 100 de ani.

1. Edward L. Bernays, Public Relations, University of Oklahoma Press, 2013, https://books.google.ro/books?id=0NpSb5nmn5sC&lpg=PT31&dq=The%20public%20be%20damned&hl=ro&pg=PT30#v=onepage&q=The%20public%20be%20damned&f=false  ↩

2. Edward L. Bernays, op.cit. ↩

3. Ibidem ↩

4. https://news.google.com/newspapers?id=DbckAAAAIBAJ&sjid=zA8GAAAAIBAJ&pg=1501%2C734632  ↩

5. Lake Benton Valley News, p. 7 ↩

6. Ibidem ↩

7. Ibidem ↩

8. http://georgefsmith.blogspot.ro/2006/12/public-be-damned.html  ↩

9. Lake Benton Valley News, p. 7 ↩

10. Edward Bernays, op.cit. ↩

11. Lake Benton Valley News, p.7 ↩

12. Washington Post, 14 octombrie, http://listserv.linguistlist.org/pipermail/ads-l/2005-March/046984.html  ↩

13. Atlanta Constitution, 18 octombrie, link citat ↩

14. Boston Globe, 25 octombrie, link citat ↩

15. New York Times, 30 octombrie, link citat ↩