Modelul lui Gerbner. Ce implică dimensiunea perceptivă?

În 1956, cercetătorul american și profesor la universitatea din Pensylvania, George Gerbner , și-a propus să dezvolte un model al comunicării mai complex decât cel enunțat de Shannon și Weaver (discutat de asemenea în paginile acestui blog alături de alte modele ale comunicării). Ce și-a propus Gerbner a și reușit pentru că modelul său este complex (dificil de explicat, greu de înțeles și aproape imposibil de desenat), dar asta nu-i lezează cu nimic meritele și aria de aplicabilitate extinsă. Vedem cum arată modelul lui Gerber, care sunt variantele sale și îl înțelegem pornind de la câteva exemple simple.

Caracteristica modelului lui Gerbner¹, pe care veți vedea că-l vom înțelege grație unei scheme ceva mai simple², este sa componenta verticală (numită și axa mijloacelor și a controlului) care funcționează alături de componenta orizontală sau axa percepției. Este așadar un model extins pe două dimensiuni, spre deosebire de modelul matematic al comunicării unde aveam doar componenta orizontală, și aceea diferită. Iar dacă suntem la capitolul deosebiri, trebuie spus că în timp ce modelul matematic este unul mai degrabă unul teoretic, Gerbner, el însuși cercetător în mass-media și-a dorit o schiță practică de lucru.

Modelul lui Gerbner
Sursa: Ștefănescu, Simona, „Sociologia Comunicării”, p.38

1. Ce reprezintă axa orizontală

Pe axa orizontală, numită și dimensiunea perceptivă, regăsim un eveniment (notat cu E) care dă naște unei percepții (E1) la un agent de comunicare (M). Agentul de comunicare poate fi om sau mașină. Percepția (E1) se mai numește și reacția lui M, care este diferită de evenimentul original (E). Intuiți de ce?

Să luăm cazul unui reporter (M) trimis la un eveniment sportiv (E). Cu toate că vizionează același eveniment alături de alți zeci de reporteri, cronica sa va fi diferită pentru că intervin: selecția, contextul și disponibilitatea care dau naștere dimensiunii perceptive. Selecția este reprezentată de ce anume consideră el că este relevant să relateze. Contextul ține dimensiunile fizice, psihologice și chiar sociale. În timp ce disponibilitatea sau accesibilitatea vizează posibilitatea de percepere a evenimentului.

Și iată cum ceea ce pare un lucru clar pentru toată lumea (evenimentul în sine, eveniment ce poate fi artificial – ca în exemplul de mai sus – sau chiar natural, de exemplu un fenomen meteorologic), prin reconstituirea sa la nivel senzorial, creativ și cognitiv de agent³ (M), creează o percepție (E1). Practic, în acest moment avem parte de un eveniment „filtrat”.

2. Ce reprezintă axa verticală

Se mai numește axa mijloacelor și a controlului comunicării sau dimensiunea comunicării, și urmărește relația dintre cel care comunică (agentul, M) și produsul comunicării (mesajul). Este „axa mijloacelor comunicării, a mijloacelor utilizate pentru creația, transmiterea și distribuirea mesajelor”. Mijloacele țin de agenții care permite transmiterea semnalelor, apoi avem „procedee de alegere și combinare a mijloacelor utilizate”, iar în final, resursele administrative necesare „pentru controlul producției și distribuției de mesaje”⁴.

Așa cum am convenit, agentul nostru și-a format o percepție (E1) pe care o transmite mai departe, transformând percepția în mesaj. Mesajul este unul de tipul SE, unde S este forma sa, iar E conținutul. Pentru a fi transmisibil, este obligatoriu pentru orice mesaj să beneficieze de o formă și o structură bine definite, clare.

Să ne întoarcem la reporterul nostru. El asistă la eveniment, își formează o percepție pe care ne-o transmite prin canele media, sub formă de mesaj (SE). În unele materiale apare scris SE2 pentru a evita confuzia cu evenimentul original, E. Ce canale va alege agentul? Pe acelea pe care le controlează mai bine, cum spune și communicationtheory.org⁵, sau acelea care sunt pretabile scopului dorit. Pentru că orice percepție a unui enunț va genera din partea noastră o reacție favorabilă comunicatorului (și atunci discutăm de atingerea obiectivelor de comunicare), o lipsă de reacție sau reacție contrară, consecința nedorită a comunicării.

Modelul lui Gerbner
Sursa: Tran, Vasile și Stănciugelu, Irina, „Teoria Comunicării”, p.43

3. Prin ce remarcă modelul lui Gerbner?

În primul rând, prin evidențierea dimensiunii perceptive. Agentul nu mai este asemeni unui receptacul, dispus să preia orice de la oricine, ci operează cu o capacitate proprie de selecție, disponibilitate și contextualizate, experiențele sale trecute, formarea, dar și dispoziția de moment sau chiar factori aparent minori (poziția în sală a reporterului, de exemplu), dovedindu-se decisivi în formarea percepției⁶.

Apoi, prin componenta sa verticală ce se poate replica la nesfârșit (pentru că fiecare nou mesaj SE formează în mintea noastră o percepție E1, pe care apoi o retransmitem și tot așa), efectele comunicării apar ca fiind atât previzibile, dar și imprevizibile (ca în viața reală), iar comunicarea însăși apare ca dinamică și deschisă. Ceea ce e iarăși adevărat.

Trei. George Gerbner a fost un inovator, modelul său abordând în premieră o serie de elemente precum „percepția”, „mesajul ca unitate de formă și conținut”, „intersubiectivitatea” (văzută ca raportul dintre producția mesajelor și cum sunt percepute mesajele și evenimentele) și întregul proces de comunicare ca fiind unul „subiectiv, selectiv, variabil și imprevizibil”⁷.

Parcă nu-i așa de complicat modelul lui Gerbner, nu?

1. Tran, Vasile și Stănciugelu, Irina, „Teoria Comunicării”, Editura Comunicare.ro, București, 2003, pp. 43- 45 ↩

2. Ștefănescu, Simona, „Sociologia Comunicării”, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009, pp.36 – 39  ↩

3. Tran, Vasile și Stănciugelu, Irina, op.cit., p.44 ↩

4. Ibidem ↩

5. http://communicationtheory.org/gerbners-general-model/ ↩

6. Tran, Vasile și Stănciugelu, Irina, op.cit., p.45 ↩

7. Ștefănescu, Simona, op.cit., p.36 ↩