Portret și semnătură P.T. Barnum

Omul spectacol, o copie palidă a inventivului P.T. Barnum

Câte cafele merit? VOTEAZĂ (click pe imagine):

1 Cafea2 Cafele3 Cafele4 Cafele5 Cafele (Mai scriu un articol) 5,00 rating dintr-un maxim de 5 și 3 vot/uri

Articol de 2763 de cuvinte. Timp pentru citire: 12 - 20 minute

„Dacă aduce bucurie oamenilor, însemnă că este autentic”, ar spune astăzi P.T. Barnum, surprins de portretul făcut în muzicalul „Omul spectacol” („The Greatest Showman”), vizionat recent.

Am ajuns în sala de cinematograf – modestă prin participare – familiarizat cu viața fascinantă a primului impresar care a folosit cu succes puterea „presei și a cernelii”, cum obișnuia să spună. Citisem despre contribuția adusă la Barnum la nașterea relațiilor publice, i-am parcurs cărțile de unde am spicuit câteva povestiri pe blog, iar curiozitatea m-a împins să văd cum pot fi transmise lecțiile lui P.T. Barnum publicului de azi.

Genul (film muzical), implicarea autorilor Benj Pasek și Justin Paul (cunoscuți nouă dintr-un alt muzical de succes, „La La Land”), Hugh Jackman care a convins în „Mizerabilii” în rolul principal și anunțul că vom asista la un film „inspirat de ambiția și imaginația lui P.T. Barnum”, lăsau impresia că măcar de această dată Hollywoodul are suficient material original pentru a renunța la clișee.


Găsești în articol:

  1. „Omul spectacol” versus adevăratul Barnum
  2. Cum a cumpărat P.T. Barnum Muzeul American?
  3. „Omul cărămidă”, o idee unică de promovare a Muzeului American Barnum

„Omul spectacol” versus originalul P.T. Barnum

„Omul spectacol” ne înfățișează un Barnum de mucava, ranchiunos, degrabă vărsător de pahare cu o cifră octanică înaltă, favorizat mai degrabă de șansă decât de inteligență sau de munca asiduă. Doar Hugh Jackman îl face suportabil pe acest Barnum care primește o „binemeritată” răsplată din partea providenței când pierde tot și apoi este convins să reconstruiască alături de familie și prieteni. Pupat Piața Independenței. Politically correct. Jackman este sclipitor, dar Barnum apare ca un farsor. Care a fost realitatea?

Să pornim cu începutul. Adevăratului Barnum îi plăceau farsele. Căutați în autobiografia sa din 1872 („Struggles and Triumphs: or, Forty Years’ Recollections of P.T. Barnum) rămășagul pus cu Darrow, glumețul care își făcea veacul într-un local din Bridgeport unde nu scutea pe nimeni, prieteni sau dușman, de farsele sale. „Pariez că n-ai o cămașă întreagă la spate”, îl provocase Darrow. Logic, din moment ce doar jumătate din articolul vestimentar se află la spate, însă Barnum se informase asupra pretențiilor farsorului și venise pregătit cu o cămașă întreagă, împăturită la spate. A câștigat pariul, spre deliciul audienței, încântată că cineva îi răspunsese lui Darrow cu aceeași monedă.

La rândul său, Barnum a fost subiectul unor farse. A depășit momentul fără ranchiuna demonstrată în film. Să vă dau un exemplu. Pe când de afla în Annapolis, capitala statului Maryland, era cât pe ce să cunoască îndeaproape „legea” lui Lynch, după ce partenerul său l-a identificat în fața mulțimii drept reverendul Avery, presupusul asasin al domnișoarei Cornell. Doar inspirația și elocvența l-au scutit de o execuție sumară. Și unde alții ar fi găsit motiv de răzbunare, Barnum se declară satisfăcut după ce îi întoarce „favorul” partenerului său, făcându-l să piardă un rămășag stupid cu o problemă de aritmetică.

Farsele se petreceau „pe sec”? Da. „N-am fost vreodată adeptul băuturilor tari”, rememorează Barnum. „Pentru a mă testa, ocazional consumam lichior, dar m-am abținut să încerc ceva mai tare și iată că în ultimii 20 de ani (scria el în 1872), am evitat să consum băuturi alcoolice de orice fel”.1 Departe de imaginea omului spectacol care își trăgea „seva” din paharele tărie, chiar dacă duetul din bar cu Hugh Jackman și Zac Efron (Phillip Carlyle, personaj fictiv) rămâne unul dintre momentele interesante, alături de duetul dintre același Zac Efron și Zendaya (trapezista Anne Wheeler în film), o reprezentație la înălțime din toate punctele de vedere. Trailerul este spectaculos.


Zâmbet, dans și voie bună – asta ne oferă „Omul spectacol”. Sclipici din belșug și elefanți generați pe calculator în locul sirenei din Fejee „autentice”.

„Generalul” Tom Degețel (Tom Thumb) este avansat rapid – nu în grad, ci în vârstă – și, în film, este recrutat la 22 de ani, pe când în realitate, el se alătură Muzeului la doar 4 ani! Adus de mama sa în 1842, ca o ironie – chiar de Ziua Recunoștinței, este angajat temporar, instruit și devine atracția principală a Muzeului.2

Da, Muzeul este primul succes financiar important repurtat de P.T. Barnum și nu circul, cum se creează impresia în film. El se va orienta spre circ doar după de Muzeul American este distrus succes în incendiile din 1865 și 1868, pierzând majoritatea exponatelor. Voi stărui asupra poveștii achiziționării muzeului, edificatoare pentru a demonstra tenacitatea lui P.T. Barnum.

P.T. Barnum


Cum a cumpărat P.T. Barnum Muzeul American?

S-a petrecut în 1841. Căpitanul Charles Wilkes înconjurase Antarctica pe care o revendicase pentru Statele Unite, președintele Martin Van Buren nu era deloc O.K. pierzând alegerile, în timp ce Barnum ajunsese la 31 de ani și, conform autobiografiei, „se găsea pe cea mai de jos treaptă a stării sale financiare, având nevoie de un salt susținut”.3 Era K.O.

Barnum locuia la New York alături de nevasta sa (Charity) și cei doi copii (Caroline Cornelia, respectiv Helen Maria). Se întrețineau din slujba lui de funcționar, Charity era croitoreasă și mai adăugau câțiva dolari de pe urma anunțurilor ori a scrisorilor redactate de Barnum. Situația este relativ similară cu cea descrisă în „Omul Spectacol”, cu precizarea că doamna Charity nu provenea dintr-o familie înstărită.

Într-o bună zi, Barnum află că s-ar vinde Muzeul American Scudder, recunoscut pentru colecția sa de curiozități.

Situat la intersecția străzilor Broadway și Ann, într-o zonă centrală a New Yorkului, muzeul rămăsese moștenire fetelor domnului Scudder și era gestionat în numele lor de John Furzman, sub autoritatea administratorului averii, domnul John Heath. Scudder investise pe puțin 50.000 de dolari (așa calcula Barnum), dar în lipsa gestionării judicioase, afacerea mergea în pierdere și moștenitorii cereau pentru întreaga colecție „doar” 15.000 de dolari. P.T. Barnum s-a hotărât s-o cumpere.

„- Vrei să cumperi Muzeul American?!”, l-a interpelat un prieten, familiarizat cu situația financiară a eroului nostru. „Ce oferi în schimb?”

„- Alamă”, i-ar fi răspuns Barnum, căci „aur și argint nu am”.4

Avea în schimb fler (nu fer) și recunoștea o afacere care putea deveni profitabilă. Plus perseverența-i caracteristică (regula numărul patru din cartea „Arta de a avea bani de P.T. Barnum”).

Uitați povestea vapoarelor din Marea Chinei, prezentată în film. Este o aiureală. Întâmplările sunt rememorate cu lux de amănunte în biografia sa din 1872. Voi face o sinteză, suficientă pentru a ne convinge că n-a fost vorba de noroc și nici nu a existat vreo înșelătorie la mijloc. Pentru a-și achita ratele, Barnum va lua o masă caldă doar o dată pe săptămână, duminica, iar Charity își micșorează voluntar alocația de la 600 la 400 de dolar pe an. Dar să nu anticipăm. Încă nu cumpărase colecția.

Colecția era găzduită în clădirea unui fost negustor, Francis W. Olmsted, căruia P.T. Barnum îi propune s-o cumpere și să i-o revândă în rate, adăugând la preț chiria anuală. În eventualitatea în care Barnum nu reușea să achite ratele, pierdea tot ce plătise până atunci. „Mă puteți constrânge în orice fel (îi scrie lui Olmsted), cât de drastic doriți, numai dați-mi o șansă să ajung la liman ori să ies la lumină și voi face asta; în caz contrar, renunț la toată munca și tot deranjul pricinuit.”5

Olmsted este impresionat de hotărârea tânărului Barnum. Referințele confirmă (chiar cu un plus de entuziasm), seriozitatea impresarului și Olmsted îi permite să negocieze cu domnul Heath pentru obținerea unei oferte cât mai avantajoase. Fac o paranteză. În rândul celor care l-au prezentat favorabil pe Barnum s-a numărat și William Niblo, deținătorul unuia dintre primele teatre de pe Broadway (Niblo’s Garden), unde Barnum o expune pe Joice Heth, „doica” lui George Washington. Vă amintiți povestea. Am scris pe blog.

Negociază Barnum pe cât de bine se pricepe, ajungând la o înțelegere cu Heath: 12.000 de dolari, plătiți tranșe egale, într-un interval de 7 ani. Urma doar parafarea înțelegerii, iar pe 15 noiembrie 1841 ar fi devenit posesorul colecției Scudder. Când totul părea a fi stabilit, John Heath anunță brusc că a vândut colecția Muzeului Peale pentru suma de 15.000 de dolari și acceptase deja o garanție de 1.000 de dolari. Heath nu este constrâns de vreun act să respecte înțelegerea inițială, Olmsted n-are cum să intervină și Barnum se vede pus în fața faptului împlinit. Cei mai mulți ar fi renunțat, invocând poate ghinionul sau circumstanțele nefavorabile. P.T. Barnum își crea circumstanțele!6

Nu-i ia mult până află intențiile speculative ale directorilor Muzeului Peale: vor să fuzioneze cu Muzeul American, să vândă acțiuni în valoare de 50.000 de dolari și facă un profit frumușel, lăsându-i pe acționari să se descurce cum pot.

Maestru al cuvântului scris, Barnum se pornește într-o tiradă la adresa speculanților, beneficiind de ajutorul prietenilor din presă. Îi ridiculizează pe directorii Muzeului Peale. Le pune bețe în roate. Le strică afacerea. Acțiunile lor erau „moarte precum un hering”, de la Barnum citire.7

Barnum însă nu renunță la ideea achiziționării Muzeului American și vine cu o propunere îndrăzneață către domnul Heath: dacă până la data limită (26 decembrie), directorii Muzeului Peale nu achită restul banilor, în ziua următoare, Heath să se obligă să-i vândă lui pentru suma de 12.000 de dolari. Convins că tranzacția se va finaliza și noii proprietari nu vor risca pierderea garanției de 1.000 de dolari, Heath acceptă fără ezitate varianta propusă. Asta se întâmpla în data de 15 noiembrie 1841.

„Din acel moment am simțit că Muzeul era al meu.”8

Răspunsul directorilor Muzeului Peale, deveniți între timp „Compania Muzeală din New York” s-a limitat la o încercare de angajare a lui Barnum în funcția de administrator al muzeelor. Îl ademeneau cu 3.000 de dolari pe an și o condiție de la sine înțeleasă: să renunțe la articolele din presă.

Convinși că au eliminat din peisaj pericolul imediat, noii „patroni” nici măcar n-au catadicsit să-l sune în data și la ora stabilită pe domnul Heath pentru finalizarea tranzacției, cu atât mai puțin să achite diferența de 14.000 de dolari.

Pe 27 decembrie 1831, în biroul domnului Olmstead și în prezența avocaților, Barnum intra oficial în posesia Muzeului American, redenumit Muzeul American Barnum. N-au fost 10.000 de dolari, ci 12.000. Și nu i s-au „dat”, ci s-a luptat pentru ei.

Muzeul American Barnum


„Omul cărămidă” (nu „omul spectacol”), o idee unică de promovare a Muzeului American Barnum

Știați cum și-a promovat Barnum Muzeul American cu 5 cărămizi, plătind un dolar și jumătate pe zi? Nu veți afla urmărind „Omul spectacol”. Întâmplarea face dovada inventivității lui P.T. Barnum, trecută și ea sub tăcere, alături de alte repere biografice importante. Sigur, nu mă așteptam să (desc)cânte Jackman cărămizile asemeni lui Tudor Gheorghe cu „Sufletele foștilor zidari”. Nici vorbă. Dar nici nu le trebuiau mistriile din cer pentru a construi o scenă autentică… în trei dimensiuni.

Scena de care vă vorbesc s-a petrecut la câțiva ani după ce P.T. Barnum devenise proprietarul Muzeului, lărgise colecția și extinsese clădirea. Profitul era consistent. Devenise un om înstărit. Și atrăgea atenția.9

Într-o zi, a fost interpelat de un bărbat care cerea de pomană. „De ce nu muncești, pentru a-ți câștiga existența”, i-a spus Barnum. „Nu găsesc nimic de lucru și aș face orice pentru un dolar pe zi”, a venit justificarea.10 I-a dat jumătate de dolar pentru micul dejun, rugându-l să revină pentru a-l angaja cu un dolar și jumătate pe zi. Munca nu era grea.

„Uite cinci cărămizi. Prima dintre ele o lași pe trotuar, la intersecția dintre Broadway și strada Ann. A doua o duci lângă muzeu. A treia o plasezi diametral opus, la intersecția Broadway cu strada Vesey, lângă casa Astor. A patra o duci în fața bisericii St. Paul, pe trotuar. Apoi, cu a cincea cărămidă asupra ta, refaci traseul, înlocuind fiecare cărămidă plasată cu cea din mână.”, i-a făcut Barnum instructajul.11

„La fiecare oră, arăți biletul paznicului Muzeului și intri pentru un tur complet, apoi te reîntorci la traseul obișnuit. Nu te oprești și nu oferi nimănui explicații”, sunau ultimele instrucțiuni.12

Cu o mimă gravă și un pas apăsat, omul a început să-și câștige acel dolar și jumătate, cărând cărămizile pe traseul indicat, schimbându-le între ele și vizitând Muzeul de fiecare dată când orologiul bisericii St. Paul de vis-a-vis anunța scurgerea unei ore.

În jumătate de oră, 500 și ceva de curioși îl urmăreau intrigați. După o oră, trotuarul era blocat de oameni care-i urmăreau traseul și nu puțini îl urmau în interiorul Muzeului, cumpărându-și bilet.

Omul Cărămidă

Pas, pas, cărămidă, cărămidă. Pas, pas, cărămidă, cărămidă. Pași și cărămizi. Suficienți pași cât să parcurgă traseul de 184 de ori (știm asta întrucât artistul Peter Walsh făcut o demonstrație în 2001)13. 736 schimburi de cărămizi. Să mai spună cineva că munca în zadar nu se plătește. Oricine își cumpăra bilet pentru a-l însoți în muzeu, îi plătea parte din salariu. Și pe deasupra.

După câteva zile, polițistul care supraveghea zona – înștiințat din timp de Barnum asupra activității mai puțin obișnuite a angajatului său – i-a solicitat să renunțe la mutatul cărămizilor. Numărul curioșilor bloca trotuarele adiacente și împiedică circulația în jurul Muzeului. Intersecția dintre Broadway și strada Ann devenise în doar câteva zile cel mai animat punct din sudul Manhattanului, cu mic, cu mare, new-yorkezii, analizând prestația „omului cărămidă” și inventivitatea lui Barnum capabil să scoată bani din „piatră” seacă.


La final…

„Omul spectacol” avea de ales între a confirma tenacitatea și inventivitatea adevăratului Barnum și a livra publicului o poveste „barnumiană”. S-a preferat a doua variantă, cu tot cea de implică ea, inclusiv succesul financiar. E un film realizat parcă în regia lui Barnum, dar care nu transmite nimic din istoria acestui personaj fascinant. Rămâne să ne documentăm citind „The Humbugs of the World”, „The Art of Money Getting, Or Golden Rules for Making Mone” și, bine înțeles, biografiile sale. Sunt mai spectaculoase. Convingeți-vă!

P.S. Aflați cum se comportă „Omul spectacol” pus față în față cu adevărul istoric pe historyvshollywood.com14.


  1. P.T. Barnum, Struggles and Triumphs: or, Forty Years’ Recollections of P. T. Barnum, BUFFALO, N. Y. WARREN, JOHNSON & CO., 1872, p. 96 

  2. P.T. Barnum, op.cit., p. 160 

  3. P.T. Barnum, op.cit., p. 113 

  4. P.T. Barnum, op.cit., p. 114 

  5. Ibidem 

  6. P.T. Barnum, op.cit., p. 116 

  7. P.T. Barnum, op.cit., p. 116 

  8. P.T. Barnum, op.cit., p. 117 

  9. P. T. (Phineas Taylor) Barnum, Dollars and Sense, Or, How to Get on: The Whole Secret in a Nutshell, Chicago, III: People’s Pub. Co., 1890, pp. 102-105  

  10. P.T. Barnum, op.cit., p. 102 

  11. Ibidem 

  12. P.T. Barnum, op.cit., p. 103 

  13. http://www.peterwalshprojects.us/BrickManPages/BrickManIndex.html, accesat la 11 ianuarie 2018 

  14. http://www.historyvshollywood.com/reelfaces/greatest-showman/, accesat la 11 ianuarie 2018 

Categorii și etichete

Autor:

Sunt licențiat în Științele Comunicării (specializarea Comunicare și Relații Publice), lucrez în calitate de consultant la o firmă de marketing digital și pentru articole folosesc citate. Ce credeți, „mă calific” pentru a scrie pe blog?