A fost Sidney Falco, primul „publicity man” în cinematografie?

Mirosul dulce al succesului este povestea lui Sidney Falco, publicity man (agent de presă), adică om plătit să aducă expunere (în presă) clienților, ceea ce încearcă prin intermediul influentului editorialist J.J. Hunsecker, doar că divorțul dintre teorie și practică e indiciul neputinței cum spunea Vargas Llosa, Sidney bifând un singur moment de succes într-o mare de cazne și umilințe. Este natura profesiei a cărei etică a stârnit deseori dispute, neșansa ori universul care se răzbună pe PR-iști? A fost Sidney Falco, primul „publicity man” în cinematografie?

Dacă aveți curiozitatea să căutați filme făcute la Hollywood despre profesia de PR-ist sau „om relații publice”, orice listă respectabilă trebuie să înceapă cu „Mirosul dulce al succesului” (eng. Sweet Smell of Success) și nu doar pentru că o spun eu, dar din 1993 pelicula figurează pe lista Bibliotecii Congresului fiind inclusă în Registrul Național American de Film (NRC) datorită „semnificațiilor sale culturale, istorice și estetice”¹. Pe aceeași listă regăsim Dictatorul, primul film sonor cu Charlie Chaplin, Cetățeanul Kane, considerat a fi cel mai bun film din toate timpurile sau Toți oamenii președintelui având la originea povestea celor doi jurnaliști care au investigat scandalul Watergate. Ca să dau doar câteva exemple.

Discutăm în continuare despre cum era văzut văzut agentul de presă la începutului anilor anilor ‘50 prin prisma personajului Sidney Falco, interpretat de un tânăr actor care tocmai își începea ascensiunea (Tony Curtis) și complicata sa relație cu omenii de presă și televiziune, J.J. Hunsecker fiind creionat după un personaj real, Walter Winchell. Ca o paranteză, Ernest Lehman a scris această satiră acidă la adresa lui Winchell pe când era copywriter pentru Irving Hoffman (alt editorialist), publicând-o în revista Cosmopolitan sub titlul „Spune-mi despre ziua de mâine” (eng. Tell Me About It Tomorrow) din cauza obiecțiilor editorului împotriva ideii de succes asociat cu un miros… specific.²

Am revăzut recent filmul în cauză, ediția beneficiind de comentariul criticului James Naremore, profesor la Universitatea din Indiana și autor al unei cărți unde analizează amănunțit filmul din 1957³, care a avut darul să-mi dezvăluie mai îndeaproape ce au gândit Mackendrick (regizorul) și Clifford Odets , scenaristul pe mâna căruia studioul independent Hill-Hecht-Lancaster Productions merge pentru adaptarea nuvelei lui Lehman.

Conținut:

1. Cine este Sidney Falco, agent de presă și ce face el
2. O singură victorie pentru Falco și profesia de PR-ist

Cine este Sidney Falco, agent de presă și ce face el?

O creatură a nopții așa cum transpare din primele cadre. Cu un birou identificabil prin înscrisul„SIDNEY FALCO. PUBLICITY” tipărit și fixat în mod amator cu scotch pe ușa biroului care-i servește deopotrivă drept locuință. Acolo o găsim pe Sally, secretara loială, specializată în inventarea scuzelor pentru clienții nemulțumiți. Când unul dintre acești clienți (patronul clubului Robard) reușește să intre într-o conversație telefonică cu Sidney, opinia lui este clară:

„Of, este firea publicistului (eng. publicity man) să fie mincinos. Nu te-aș fi angajat dacă nu erai un mincinos. Îți plătesc 150 de dolari („a C-and-a-half” n.a.) pentru a răspândi minciuni despre mine și club print tot locul… dar tu ai un caracter mincinos fiindcă nu faci treaba pentru care te-am plătit.”

Explicația acestui insucces prelungit al lui Sidney este J.J. Hunsecker, editorialistul creat nu după chipul, dar după apucătorile unui personaj real cum spunea (Walter Winchell), interpretat de Burt Lancaster și în jurul celor doi și a relației publicist / editorialist ori „pitching a journalist” cum i-am spune azi, se țese intriga filmului. Întrucât n-a reușit să întrerupă relația dintre sora lui Hunsecker și un cântăreț de jazz, cum îi ceruse editorialistul, clienții lui Sidney nu sunt menționați în rubrica pe care Hunsecker o realizează zilnic pentru New York Globe. De unde lipsa de eficientă a agentului de presă.

Aflat sub embargo mediatic și cu J.J. Hunsecker care-i ignoră apelurile, Sidney reușește o ambuscadă, intervenind într-o discuție purtată de Hunsecker la clubul 21, alături de senatorul Harvey Walker, un agent-impresar Manny Davis și o însoțitoare (Linda) asupra căreia se va revărsa toata ura acumulată împotriva unei profesii. Când Linda face imprudența de a-l numi pe Falco „frumușelul”, J.J. Hunsecker răspunde cu un monolog excepțional, o tiradă ce degradează profesia de „publicity man”, considerată a fi cosmetizarea acțiunilor imorale ale „unui agent de presă flămând”.⁴

„Hunsecker: Domnul Falco, să fie clar pentru toată lumea, e un om cu patruzeci de fețe, nu una. Nici una prea frumoasă și toate înșelătoare. Vedeți această grimasă? Este mimica de copil abandonat. Parte a teatrului jucat făcând pe neputinciosul. Are o jumătate de duzină de fețe pentru domnișoare. Dar cea care-mi place, cu adevărat drăguță, e cea a amicului pe care te poți baza, gata să facă orice pentru tine într-o clipită. Sau așa spune el! Domnul Falco, pe care nu l-am invitat să stea cu noi la masă în această seară, este un agent de presă flămând, uns cu toate alifiile murdare ale meseriei.”

„Match me, Sidney!” e invitația lansată de Hunsecker, ce nu-și va găsi ecou decât spre sfârșitul filmului. Între timp, Sidney Falco (ori însuși Lehman) încearcă o palidă reabilitare a profesiei, profitând de atitudinea binevoitoare a senatorului.

Sidney: Un agent de presă primește firimiturile editorialistului și acesta se așteaptă să le considerăm mama.

Senatorul: Dar nu-i ajutați pe editorialiști, furnizându-le subiecte?

Sidney: Ba da, editorialiștii, nu se pot descurca fără noi, numai că bunul nostru prieten J.J. a omis să menționeze asta. Vezi, le furnizăm subiecte.

Hunsecker: Ce anume? Bârfe și cancanuri?

Sidney: Le tipăriți, nu-i așa?

Hunsecker: Da, cu numele clienților voștri atașate. E singurul motiv pentru care vă plătesc leneșii ăia – să-și vadă numele nume în materialul meu și peste tot în lume. Acum, tu îmi faci un favor?… În ziua când nu mă voi descurca fără un agent de presă, închid prăvălia și mă mut în Alaska cu totul.”

Simbioza dintre agentul de presă și editorialist/ziarist clamată de Falco este dezaprobată vehement de Hunsecker, dar nici el nu poate nega existența unei relații sau cel puțin o tolerare reciprocă, cei doi fiind conștienți că o dată deveniți dușmani pot fi letali. „Nu mi-a place să iau o îmbucătură din tine”, îi spune Hunsecker la un moment dat lui Falco. „Ești o prăjitură plină cu arsenic.”

Cu „bârfe și cancanuri” din arsenalul de „publicity man” încearcă Falco să convingă un alt editorialist (Leo Barta) să-i publice povestea, doar că acesta nu cedează șantajului și, vorba doamnei Bartha (Loretta), „face primul lucru decent în câțiva ani”. Care erau șansele?

„Viața mea particulară poate să provoace greața, dar el are conduita morală a unui porc de guineea și scrupulele unui gangster”, îl umilește Bartha pe agentul de presă neinspirat.

Întregul fim este o asasinare a personajului Sidney Falco. Clienții îi reproșează lipsa de scrupule (deranjați mai degrabă de lipsa rezultatelor), ceilalți editorialiști îl percep drept slujitorul nătâng al geniului răului (într-o paralelă cu relația Igor – doctorul Frankenstein), polițistul Kello așteaptă să-l prindă la ananghie (ceea ce se va întâmpla înainte de final), iar în cel puțin două rânduri, obiectele neînsuflețite îi dau bătăi de cap. Urmăriți cu atenția momentul derapajului lui Hunsecker, imediat după ce-l avertizează să nu rateze de două ori întrucât „penalizarea va fi severă” și finalul scenei de la teatru, când sora lui Hunsecker (Susie) trântește ușa de la taxi peste degetele lui Falco. Apostrofat, umilit, lovit, asupra lui Falco par să se reverse toate relele, mai puțin chiuveta de la bucătărie.

Și totuși, „fiecare câine va avea o zi în care e victorios”, cum spune Falco, expresie ce se pierde în timp până în la Euripide. Ori „mai recent”, ideea e reluată în Hamlet: „când Hercule /El însuși n-ar putea nimic: pisica /Tot miorlăie, iar câinele tot mușcă.” (Actul V, Scena 1).

O singură victorie pentru Falco și profesia de PR-ist

James Naremore, de comentariul căruia spuneam că am beneficiat în varianta pe DVD⁵, descria scena următoare ca printre puținele păstrate ad litteram din materialul original publicat de Lehman în 1950), fără ca Odets sau Mackendrick să intervină. De fapt, singura modificare ar fi reprezentat-o eliminarea pe de-a-ntregul, scena nefiind legată de firul principal al acțiunii. Au păstrat-o însă ca demonstrație a inventivității agentului de presă, în mâna căruia informația devine pivot pentru manipularea realității și atragerea unui client fără să facă nimic imoral, ilegal… ori care îngrașă.

Profitând de relația de amiciție avută cu Mary, secretara lui J.J. Hunsecker, aceasta îi permite să arunce o privire pe editorialul ce urma să fie publicat în ziarul de după-amiază. Acolo era menționat un anume Herbie Temple, comic la teatrul Palace, performanța acestuia fiind comentată în termeni laudativi de Hunsecker. Mai mult, Mary îi confirmă că materialul îi aparține lui J.J, fără ca vreun alt agent de presă să fie implicat. Asta apropo, de mutarea în Alaska.

Vulturul Falco ochește banii. Pleacă rapid spre teatrul Palace, intră în culise (fără să ceară permisiunea cuiva) și se prezintă în fața lui Herbie, de față fiind prezent și managerul acestuia (Al Evans) care începe prin a-și pune în gardă clientul.

Evans : Ai grijă cu tipul acesta Herbie. E un agent de presă.

Dar pentru a-și demonstra capabilitățile, Falco le promite celor doi că vor apare în următorul editorial „Cu ochii pe Broadway”, scris de Hunsecker. În joc e mai mult decât onoarea lui Falco. E credibilitatea întregii profesii.

Evans : Domnul Temple nu crede în agenții de presă. […]

Falco: Nimeni nu crede în agenții de presă dacă fac promisiune neonorate. N-am venit aici pentru a vinde ceva, da când îi spun unui client că-i asigur expunere în editorialul lui Hunsecker, nu vorbesc degeaba.”

„Fuge la primul telefon, înscenează o convorbire cu Hunsecker (în realitate sunase la propriul birou și văzând-o pe Sally cum lasă ușor receptorul pentru a continua șarada, nu era pentru prima dată), căruia „îi dictează” editorial deja citit.

„Dacă este vreun om mai amuzant decât Herbie Temple la Palace, vă rog să ne scuzați, dar nu i-am reținut numele. Eram prea ocupați să râdem – nu mai bine, scrie «eram prea ocupați să țipăm»”.

Mândru și sigur de sine fiindcă a prins un nou contract, Falco negociază cu Al Evans și Temple să-l promoveze pentru „câțiva bănuți”, ceea ce se va întâmpla odată ce editorialul vede lumina tiparului.

Peste doar câteva scene întreg eșafodajul se năruie în jurul lui Falco, dar ce mai contează?!

Cu un scor de 100/100 pe site-ul Metacritic⁶ și 98% „tomatometer”⁷, rămâne pentru mine un mister de ce în facultate nu ne-au recomandat acest film, nu l-am discutat (cum s-a întâmplat recent în cadrul programului de masterat cu Wag the Dog) și nu-l găsim analizat pe site-urile românești. Să fie tot o răzbunare a universului? Și cu ce au greșit viitorii PR-iști?

1. http://www.loc.gov/loc/lcib/94/9405/film.html, accesat la 31.01.2016 ↩

2. http://www.filmsite.org/sweet.html, accesat la 31.01.2016 ↩

3. https://books.google.ro/books/about/Sweet_Smell_of_Success.html?id=fAQbfXKR4n0C&redir_esc=y ↩

4. http://www.filmsite.org/sweet2.html, accesat la 31.01.2016 ↩

5. http://www.criterionforum.org/DVD-review/sweet-smell-of-success-blu-ray/the-criterion-collection/796, accesat la 31.01.2016 ↩

6. http://www.metacritic.com/movie/sweet-smell-of-success-re-release, accesat la 31.01.2016 ↩

7. http://www.rottentomatoes.com/m/sweet_smell_of_success/, accesat la 31.01.2016 ↩