Niccolo Machiavelli. Principele. Leul și vulpea

În acest articol vorbesc despre Nicollo Machiavelli, o persoană diferită de stereotipul grosier prezentat în mass-media, axându-mă apoi pe opera de fundamentală a acestuia, Principele, unde supun analizei capitolele socotite de mine esențiale. Încerc, prin ochii lui Machiavelli să răspund unor întrebări ridicate cu mai bine de cinci secole în urmă de gânditorul florentin. La final, amintesc un moment de referință din bătălia politică autohtonă, faimoasa întrebare „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”.

Conținut:

1. Un conducător trebuie să fie milos?
2. Un conducător trebuie să fie mai degrabă temut decât iubit?
3. Se poate urma exemplul numit Hannibal?
4. Între a fi om și „fiară”, ce trebuie să aleagă principele?
5. E adevărat că scopul scuză mijloacele?
6. BONUS. Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?

Niccolo Machiavelli

Niccolo Machiavelli, gânditor politic, istoric și autor de comedii, a ocupat mulți ani un post de răspundere în aparatul de stat al Republicii Florentine, fapt ce i-a permis să cunoască faptele cele mai însemnate ale vremii, să intre în legătură nemijlocită cu principi și conducători de state, oameni politici și căpetenii de mercenari.

Machiavelli a avut o experiență deosebit de variată, mai puțin întâlnită în cazul altor gânditori umaniști ai secolului (și ne gândim la Voltaire și ale sale voiaje imaginare), dar ceea ce l-a deosebit de alți oameni ai timpului său este poziția adoptată. El extrage concluzii, formulează teorii imediat pretabile spre a fi transpuse în reguli de acțiune. Observația sa se transformă aproape întotdeauna în îndemn și sfat, iar gânditorul florentin ia locul persoanelor aflate în mijlocul acțiunii și puse în situația de a lua o hotărâre.

Opera lui Niccolo Machiavelli se constituie din această meditare asupra situației Italiei contemporane și a exemplelor Romei antice și găsește principala ei formulare în aceste două cărți de frunte, anume Principele, respectiv Discursurile. Ambele disponibile spre a fi descărcate gratuit.

Il Principe de Niccolo Machiavelli

Principele¹ a fost scris într-un interval de doar câteva luni, astfel încât la 10 decembrie 1513 era terminat deși nu fusese început mai devreme de luna aprilie a aceluiași an. În fapt, Machiavelli întrerupe „Discursurile” și scrie „Principele” atunci când se întrezăresc condițiile creării statului italian modern, ocazie pe care principele în persoana lui Giuliano sau Lorenzo de Medici, poate și trebuie s-o folosească.

Preț de douăzeci și șase de capitole, Niccolo Machiavelli urmărește o prezentare completă a problemelor politice din vremea lui și procedează metodic, asemenea oricărui cercetător atent al realității. Principele este în esență un manifest politic și un apel adresat conducătorilor de atunci Italiei, dar nu este mai puțin un tratat alcătuit sistematic, unde identificăm destul de clar părțile constitutive, teza fundamentală și argumentarea ei. În succesiunea capitolelor, se poate urmări înlănțuirea logică a ideilor și a argumentelor lor.

Il prencipedi (1541)
Sursă imagine: http://www.lpm-blog.com.br/?p=7584

Astfel, în primele unsprezece capitole (I – XI), Machiavelli² analizează diferitele feluri de principate și le definește din punctul de vedere al originii și formării lor, indicând pentru fiecare tip modul de guvernare cel mai adecvat.

Capitolele următoare constituie, în majoritatea lor, partea a doua a tratatului, deoarece după definirea și analiza fiecărui tip de principat, se studiază aspectele și necesitățile proprii oricărui stat, se discută în trei capitole (XII – XIV) despre apărarea statului și despre organizarea lui, apoi se consacră nouă capitole (XV – XXIII) tratării privind însușirile necesare unui conducător de stat în raport cu politica lui internă și cea externă, expunându-se în aceste pagini esența acelei doctrine politice care, pentru posteritate sau amatorii (tot mai mulți, din păcate) din domeniu va constitui așa-numitul „machiavelism”.

În sfârșit, ultima parte a tratatului cuprinde trei capitole (XXIV – XXVI), unde în baza rezultatelor obținute anterior se explică problemele contemporanele ale Italiei, Machiavelli indicând în același timp și căile de acțiune care ar duce la rezolvări favorabile.

Spațiul restrâns nu-mi permite să fac o analiză în detaliu a Principelui, însă voi încerca să răspund la cel puțin două întrebări fundamentale pentru a înțelege filozofia politică a lui Niccolo Machiavelli, precum și ceea ce reprezintă astăzi conceputul de machiavelism. Și care este legătura (dacă există vreuna) cu ideile scriitorului florentin.

Un conducător trebuie să fie milos?

Niccolo Machiavelli spune că da. Un conducător ar trebui să fie perceput ca fiind capabil de milă, dar atrage atenția asupra interpretării corecte a celor doi termeni (milă, respectiv cruzime). Deseori presupunem că știm ce înseamnă mila, așezând-o în opoziție cu actele socotite crude, însă e posibil să ne înșelăm. Într-adevăr, mila este un lucru bun, de apreciat, dar trebuie văzut ce înseamnă cu adevărat, care-i sunt implicațiile și, deloc surprinzător, Machiavelli apelează la exemplul istoric preferat, anume Cesare Borgia. Cesare Borgia cucerise Romagna prin forța armelor, însă fără ca acest lucru să aducă o stabilitate pe plan intern unde se confrunta cu acte de nesupunere civică. Apelează atunci la Remirro de Orco pentru a impune într-un mod brutal ordinea și legea în Romagna, iar apoi, când realizează că nu dorește să fie perceput de către populația cucerită drept un asupritor nemilos îl sacrifică fără nici cea mai mică urmă de regret pe Remirro de Orco, rămășițe nefericitului de Orco fiind expuse în piața centrală din Cesena, lăsându-i pe cetățenii din Romagna „stupefiați”, dar și „satisfăcuți”.

La prima vedere, acțiunile întreprinse de Cesare Borgia par destul de crude, nu ? Așa au fost văzute atunci, așa sunt văzute și acum, doar că Machiavelli analizează mila și cruzimea în context, nu prin nu prin prisma moralei creștine. Un principe, iar astăzi i-am spune fără să greșim „conducător”, trebuie judecat pentru rezultatul acțiunilor întreprinse, nu în baza unor precepte etice sau filozofice. Pe scurt. Cesare Borgia se folosește de Remirro de Orco pentru a supune populația care dădea semne de răzvrătire, apoi același Cesare Borgia îl despică în două pe de Orco, delimitându-se în ochii celor din Romagna de toate relele înfăptuite. Care au fost rezultatele ?

1. Remirro de Orco e mort. Evident.
2. În Romagna a fost instaurată ordinea.

Oamenii se supun legii, convinșii fiind că altfel vor fi aspru pedepsiți. S-a termin cu haosul, cu dezordinea. În contradicție cu situația din Romagna, Niccolo Machiavelli amintește de Republica Florentină unde îndeplinea funcția de secretar al celei de-a doua Cancelarii și de refuzul conducătorilor acesteia de a interveni în Pistoia (oraș situat nu departe de Pisa), dominat de confruntări sângeroase între facțiunile rivale încă de la jumătatea secolului al XIII-lea.

În 1254, Pistoia care avea o orientare gibelină fusese anexată de Florența dominată de guelfi, mișcarea ducând la diviziunea guelfilor în „albi” și „negri”, urmată de război civil. Guelfii și ghibelinii au reprezentat facțiuni ce susțineau Statul papal, respectiv pe împăratul german și care și-au disputat supremația în mai toate orașele și comunele din Italia medievală, mai cu seamă între secolele al XII-lea și al XIV-lea.

Iar până în 1530, când Pistoia va fi alipită oficial Republicii Florentine, violența, panica și incertitudinea domină orașul și întreaga provincie toscană, doar pentru că florentinii au ezitat să intervină pentru a pune capăt feudei. Florentinii s-au dovedit mai interesați de propria imagine, de modul în care vor fi percepute acțiunilor lor (nimănui nu-i place să fie considerat agresor, nu ?) și vreme de aproape trei secole au asistat pasivi la scenele, uneori macabre, care se derulau la 30 de km nord-vest de Florența. „Stăpânești Pisa cu fortărețe și Pistoia cu ajutorul facțiunilor” spuneau aceștia. Acum. Cine a fost crud și cine s-a dovedit a fi milostiv ? Se întreabă Niccolo Machiavelli.

Tradițional, bazându-ne pe aceeași morală creștină am spune despre Cesare Borgia că a fost crud intervenind violent asupra populației civile, disciplinând-o cu forța, în timp ce florentinii miloși au respectat ceea ce astăzi numim dreptul intern. Sau drepturile omului. În regulă, dar cine a fost cu adevărat milostiv ? Borgia, cel care acționând cu o mână de fier forte reușise să impună un climat stabilitate sau florentinii care, din dorința de a fi considerați milostivi, au îngăduit ca dezordinea socială să persiste ? Cine a fost cu adevărat crud și cine a fost cu adevărat milostiv ? Fără a da verdicte, Niccolo Machiavelli demonstrează că mila și cruzimea nu pot fi judecate doar prin prima definițiilor din dicționar.

Nu este deloc simplu, fiind nevoie de înțelegerea contextului, a perspectivei generale, de analizarea rezultatelor obținute, nu a mijloacelor folosite. Iar impunerea unei anumite politici, actul de guvernare în sine se plasează dincolo de etica aristotelică sau de atitudinile benevolente descrise de Cicero în „De Officiis”.

Un conducător trebuie să fie mai degrabă temut decât iubit?

Iar prin intermediul lui Cicero ajungem la cea de-a doua întrebare. Este mai bine pentru un conducător să fie temut sau iubit de către cei pe care-i guvernează ? Cicero rămâne categoric adeptul ultimei variante, argumentând că atâta vreme cât se bucură de iubirea „supușilor” principele nu are motive de îngrijorare, în timp ce Machiavelli, mai realist, recomandă principelui (să nu uităm că această lucrare rămâne înainte de toate un îndreptar, o colecție de sfaturi cu exemple practice din istorie) să încerce să fie atât temut cât și iubit, însă dar dacă doar una dintre aceste stări este posibilă, atunci este mai bine să fie temut. Iar motivul ține de însăși natura umană.

Oamenii sunt schimbători, nerecunoscători, au un sentiment de autoconservare și se vor răzvrăti mai degrabă împotriva cuiva iubit (dar de care nu se tem), decât viceversa. Și vedem de unde pornește raționamentul lui Machiavelli. Presupunem că cineva ar dori să ne coopteze într-o rebeliune, propunând schimbarea prin forță a status quo-ului. Acum, în care dintre situațiile descrise am fi tentați să dăm curs cerințelor celor care încearcă să ne convingă ?

Unu. Îmi place actualul conducător (sau principe). Este o persoană amabilă. Are grijă de cetățenii săi. Îi și amuză, organizând câte un festival, serbare, șuetă. Ei bine, știm că dragostea pentru un conducător este efemeră (asta vedem cel mai bine sondajele de opinie actuale), iar susținerea populară se câștigă și se pierde la fel de repede.

Doi. Dar dacă avem de-a face cu un conducător care inspiră teamă ? Conștient fiind că odată complotul descoperit pedeapsa va fi drastică… poate chiar capitală. Un principe nemilos nu va acorda niciodată o a doua șansă. Care dintre situații, dominate de dragoste sau de teamă, permite cooptarea oamenilor în conspirații ? Evident. Este în avantajul acelui conducător să fie mai degrabă temut decât iubit dar, și aici Machiavelli introduce o distincție categorică, fiind vital pentru principe să evite ura poporului

. Odată ce principele sau orice conducător devine ținta urii populare, nici dragostea unora și nici teama instaurată în sufletele altora nu-i mai pot asigura menținea pe poziție. S-a întâmplat în România în 1989, în Egipt în 2011. „Oamenii sunt mai înclinați spre rău decât spre bine” spune Machiavelli în Discursuri (I, 9), iar dincolo de insatisfacțiile din viața gânditorului florentin care par să-l fi îndemnat spre o asemenea revelație sumbră, un adevăr există.

Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.

A fi temut sau a fi urât nu sunt unul și același lucru, iar cea mai simplă soluție pentru un principe este să nu abuzeze, luând proprietățile și bunurile supușilor. Era valabil la începutul secolului al XVI-lea în cazul principatelor „noi” descrise de Machiavelli, a rămas la fel de actual și astăzi. Abuzurile nejustificate (și inutile totodată) rămân cea mai sigură cale de a dobândi oprobriul public.

Exemplul numit Hannibal, amintit de Niccolo Machiavelli

Iar în acest punct Machiavelli intervine și oferă unul dintre cele mai interesante exemple din antichitate (amintit de Titus Livius), în persoana generalului cartaginez Hannibal. Hannibal, considerat unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie și unul dintre cei mai mari dușmani ai Republicii Romane. Lectura lui Titus Livius sau Livy după cum era cunoscut în epocă pare să-i fie familiară lui Machiavelli, iar scriitorul o folosește pentru a explica și a încerca să „rezolve” situațiile recente, concepând istoria ca „o maestră a acțiunilor noastre și mai ales a principilor”. Istoricii l-au apreciat pe Hannibal pentru că reușit să-și controleze soldații luptând pe un tărâm străin, aceștia dovedind-se loiali și disciplinați ani de-a rândul. Al doilea război punic a durat numai puțin de 16 ani (218—202 î.Hr.), perioadă în care el și oamenii săi erau departe de casă, luptau împotriva unui inamic superior atât ca număr de soldați dar mai ales ca logistică, însă cu toate acestea dezertările s-au menținut la cote extrem de reduse, aproape de zero.

Dar aceiași istorici, ne spune Machiavelli, l-au blamat pe Hannibal pentru cruzimea sa „inumană”, demonstrată inclusiv în raporturile cu propria-i armata. Greșit, fiindcă ce omit respectivi, nu însă și Machiavelli este că întocmai mâna de fier a lui Hannibal i-a asigurat loialitatea soldaților. Avem cauza și răspunsul, un motiv în plus pentru ca atunci când analizăm evenimente din trecut sau care se întâmplă sub ochii noștri să descifrăm mai întâi ițele ce compun tapiseria socială, înțelegând astfel imaginea de ansamblu.

Dacă acceptăm să-l lăudăm pe Hannibal pentru organizarea dovedită, trebui să admitem că întocmai cruzimea sa inumană (dar niciodată gratuită) a făcut posibile acele realizări militare de excepție. În antiteză cu exemplul oferit de Hannibal este menționat Scipio „Africanul”, general și politician roman, strateg în timpul Războaielor Punice însă a cărui indulgență excesivă aflată în contradicție cu disciplina militară îl va duce până în situația de a fi acuzat în Senat de coruperea armatei romane.

Alt exemplu. În 1945, după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, în ciuda popularității confirmare în rândul publicului și a dragostei arătate de englezi față de cel care le aduse victoria împotriva Germaniei naziste, Winston Churchill este învins categoric în alegeri de către laburistul Clement Attlee considerat mai incisiv, mai dur decât oponentul său. Să nu uităm. Niccolo Machiavelli inventatorul științei politice care se concentrează doar asupra a ceea „ce este” restul, sau „ceea ce ar fi trebuit să fie”, fiind lăsat în sarcina istoricilor, respectiv a filozofilor.

Între a fi om și „fiară”, ce trebuie să aleagă principele?

Și când exemplele din antichitate nu sunt suficient de explicite, Machiavelli apelează, în practica obișnuită a filozofiei Renașterii, la mituri pentru a-și transmite ideile, mitul lui Chiron exprimând poate cel mai nimerit dubla natură a principelui și, într-un sens mai larg, a omului care este îmbinare de gândire și patimă, de generozitate și viclenie unită cu cruzime, de ființă rațională dar și instinctuală.

Trebuie să știți că există două feluri de a lupta ; unul bazat pe legi, iar celălalt pe forță: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparținând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea. Deci îi este necesar unui principe să știe să fie tot atât de bine animal și om. Scriitorii vechi au recomandat acest lucru principilor într-un mod învăluit ; ei ne spun că Ahile și mulți alți principi din vremurile acelea au fost încredințați lui Chiron, centaurul, ca să-i crească și totodată să-i educe sub disciplina lui. Dar faptul de a avea drept preceptor o ființă care este pe jumătate animal, pe jumătate om, nu înseamnă altceva decât că unui principe îi este necesar să știe să fie și animal și om: căci unul fără celălalt nu poate să dureze.

Apoi Machiavelli ne oferă, prelucrând o metaforă întâlnită atât la Cicero în „De Officiis” cât și în „Infernul” (lui) Dante Alighieri, una dintre cele mai faimoase imagini:

Prin urmare, întrucât un principe trebuie să știe să folosească bine mijloacele animalului, el va trebui să ia ca exemplu vulpea și leul, deoarece leul nu se apără de cursele care i se întind, iar vulpea nu se apără nici ea de lupi. Trebuie, așadar, să fii vulpe pentru ca să recunoști cursele, și să fii leu, pentru ca să-i sperii pe lupi. Aceia care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării. Astfel, un stăpânitor înțelept nu poate și nici nu trebuie să-și țină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui și când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat de a mai exista.

După cum spuneam, imaginea vulpii și a leului (sau mai corect spus, folosirea acestor modele pentru a explica diferite tipuri de comportamente umane) îl preced pe Machiavelli, însă interpretarea este oarecum similară. Pentru Machiavelli un principe trebuie să fie puternic, impunător, dar și inteligent sau precaut. Nu există ori sau ori. În Infernul lui Dante (operă cunoscută de Machiavelli și din care citează în dese rânduri) un personaj spune că a fost precum vulpea și nu ca leul, înțelegând prin asta că a preferat să fie șiret, disimulându-și adevăratele intenții. Cicero în schimb, dezavua categoria „calea fiarelor”, iar dintre acestea, cea mai detestabilă era șiretenia vulpii.

Ei bine, principele lui Machiavelli trebuie să dea dovadă de inteligență, de șiretenie, dar și de putere. Sunt momente în care e necesară afișarea forței, altele când se impune un comportament (l-am numi astăzi) subversiv. Și nu poți miza doar pe un tip de comportament, al vulpii sau al leului. Este important să prețuiești cinstea, dar la nevoie trebuie să fii capabil să induci în eroare, să-ți înșeli adversarul (politic). Machiavelli nu neagă direct morala religioasă, dar susține indirect o morală nouă atunci când spune că omul, respectiv principele, poate reuși în acțiunile întreprinse mai curând prin derogare de la morală decât prin conformarea la regulile ei. Papa Alexandru al VI-lea (un personaj cunoscut în epocă pentru duplicitatea sa, tatăl lui Cesare Borgia) este evocat drept unul dintre cei care au săvârșit lucruri mari, importante bazându-se pe necinste și a viclenie. Este vorba de „lucruri mari” în același sens pe care-l are însăși noțiunea de „principe perfect”, Machiavelli considerând acțiunile lui Cesare Borgia și ale Papei Alexandru al VI-lea ca benefice pentru consolidarea statului italian.„Patria este bine apărată sau cu josnicie sau cu glorie, și în orice fel ea este bine apărată.” (Discursuri, cartea a treia, capitolul 40).

E adevărat că scopul scuză mijloacele?

Vorbind despre comportamentul principelui raportându-se la modelele mai sus amintite, Niccolo Machiavelli face poate cea mai citată (dar adesea interpretată greșit) remarcă:

Prin urmare, faptele tuturor oamenilor și mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor.

Citatul a fost interpretat de-a lungul anilor ca „Scopul scuză mijloacele”, iar dacă astăzi există o frază care-i să fie asociată indubitabil lui Machiavelli, aceasta este. Dar el nu a rostit vreodată cuvintele respective. Bine, ideea nu-i este străină, însă cuvintele folosite au importanța lor. Contează. Este fundamental dacă aceia au fost termenii în care s-a exprimat Machiavelli, ori i-au fost atribuiți.

Este important să înțelegem ce a vrut să spună Machiavelli, și anume că nu trebuie scăpat din vedere scopul, țelul final. Și trebuie să acționăm în consecință pentru atingerea acestui scop. Dar este valabil pentru orice scop ce trebuie atins ? Sau trebuie să fie un țel nobil ? Și cum definim un țel „nobil” ? Machiavelli nu oferă un răspuns clar, lipsit de echivoc, dar în schimb readuce în discuție modelul principelui forțat să impună ordinea și stabilitatea în teritoriile stăpânite, precum procedase Cesare Borgia în Romagna. Este de datoria principelui să se concentreze asupra scopului, alegând (în funcție de realitatea din teren) când să dea dovadă de cruzime și când trebuie să fie cinstit. Obiectivele sunt scopuri. Cesare Borgia avea un obiectiv bine stabilit pe care nu și l-a pierdut din vedere niciodată de-a lungul drumului. Și Machiavelli avea scopuri precise, deși mai puțin evidente. Făurirea unui stat național italian unitar capabil să facă față amenințărilor externe. Iar în subsidiar, delimitarea științei politice de morala vremii.

Machiavelli și-a iubit munca nu pentru onorurile, bogăția sau puterea pe care ea ar fi putut să i le înlesnească, ci pentru conținutul ei în sine, iar atunci când este aruncat în închisoare și apoi forțat să apuce drumul exilului, este gata să trăiască modest și nu acest fapt îl face să sufere ci gândul că nu va mai putea să se ocupe de lucrurile care-l pasionau. Cum i-a tratat Cesare Borgia pe locuitorii din Romagna ? Cum a procedat în cazul lui Remirro de Orco ? În acord cu scopul, cu obiectivele stabilite care implicau pacificarea regiunii. Și i-a reușit.

Se poate așadar traduce ideea lui Machiavelli prin „Scopul scuză mijloacele” ? Discutabil. Cert este că Machiavelli nu o neagă. Dar îi este mai degrabă atribuită într-o conjunctură unde maestrul păpușar florentin are prea puțin controlul sforilor. Este mai degrabă naiv decât machiavelic.

Dacă asupra mijloacelor folosite părerile sunt împărțite, trebuie să convenim că SCOPUL este cel care contează, iar scopul sau țelul unui principelui îl reprezintă crearea unui stat stabil și securizat.

Și în timpurile moderne se discută dacă recurgea la anumite căi de acțiune mai puțin tolerabile (să ne amintim ce s-a întâmplat pe teritoriul fostei Iugoslavii sau în Irak) compromit scopul urmărit sau dacă sunt doar mijloace pentru atingerea acelui scop nobil. Asta putem și ar trebui să dezbatem. Fără a fi în mod obligatoriu „de partea” lui Machiavelli, suntem obligați să recunoaștem meritele gânditorului florentin care a reușit să formuleze ideea într-un asemenea mod încât devine utilă, și utilizabilă în ziua de azi. Este și motivul pentru care Niccolo Machiavelli și principele imaginat de acesta în urmă aproape cinci secole rămâne unul extrem de actual.

Câteva citate din Principele de Niccolo Machiavelli
Sursă: deviantart.com³

Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?

Pentru final, pentru că toate lucrurile bune (inclusiv acest articol) ajung la un sfârșit, am păstrat o altă cugetare a gânditorului florentin, dublată de un exemplu de dată recentă. Nu este necesar (spunea Machiavelli) pentru un principe să posede întreg arsenalul de calități necesare desfășurării actului de guvernare (pe modelul leului și al vulpii), dar este OBLIGATORIU ca el să pară că le are, întrucât „fiecare vede ceea ce pari, dar puțini își dau seama ce ești în realitate”.

Vă mai amintiți ? În timpul confruntări electorale de la 11 noiembrie 1996 dintre candidații la Președinție Ion Iliescu (PDSR), respectiv Emil Constantinescu (CDR), spre sfârșitul dezbaterii, Emil Constantinescu îi adresează liderului PDSR o întrebare aparent inofensivă, dar care va influența, poate decisiv, rezultatul alegerilor.

E.C.: Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu ? I.I.: Domnule Constantinescu, eu m-am născut într-o familie de oameni evlavioși, am fost botezat în Biserica Ortodoxă Română și am această calitate. Sigur, în evoluția mea intelectuală s-au produs anumite deplasări, dar am rămas pătruns de elementele fundamentale ale credinței și ale moralei creștine. Eu sunt mai creștin și mai credincios decât multi alții care își etalează în public aceasta credință, cu care eu cred ca nu trebuie sa se facă nici comerț, nici propaganda politica. „Crede și nu cerceta !” E.C.: Ați declarat ca sunteți liber-cugetător. Asta înseamnă necredincios, deci om fără Dumnezeu. I.I.: Nu, asta nu înseamnă necredincios. E.C.: Asta înseamnă. Orice dicționar… I.I.: Asta înseamna respect față de… E.C.: Domnule Iliescu, cu limba română nu poate fi… Când ați mințit, atunci sau…

Spațiul acestei prezentări nu permite enumerarea tuturor greșelilor făcute de Ion Iliescu pe parcursul acelei (sau celor trei) confruntări, dar refuzul de a etala în public anumite calități (reale sau nu), „deplasările” de care vorbește și recursul la un adevăr știu doar de sine par copilărești pentru un om politic de anvergura liderului PDSR de la acea dată. Machiavelli este extrem de clar:

„Principele trebuie să ia bine seama ca niciodată să nu-i iasă cumva din gură un cuvânt care să nu fie pătruns de cele cinci însușiri pe care le-am arătat mai sus (n.r. milos, credincios cuvântului dat, omenos, integru și religios), iar atunci când îl vezi și îl auzi să-ți pară că este numai milă, numai fidelitate, integritate de caracter și credință în Dumnezeu. Nimic nu este însă mai necesar decât să pari că ai această din urmă însușire.”

O săptămână mai târziu, pe 17 noiembrie 1996, în ciuda faptului că Ion Iliescu câștigase primul tur de scrutin, este învins categoric de Emil Constantinescu ales președintele țării, însă peste patru ani, când același Ion Iliescu ajunge în turul al doilea (avându-l drept contracandidat de această dată pe C.V. Tudor) nu vom avea dezbateri televizate, asistând în schimb la o serie de monologuri, o apologie a celor cinci însușiri degrabă aducătoare de voturi. Cine-a stat 5 ani la ruși nu poate gândi… ca Machiavelli ?

1. NICCOLO MACHIAVELLI, Principele. Editura Mondero, București, 2008. Traducere de Nina Façon. Prefață de Alexandru Balaci. Colecția „Capodopere ale literaturii universale”. Capitolele XVII și XVIII. ↩

2. http://plato.stanford.edu/entries/machiavelli/ ↩

3. http://divinewhirlwind.deviantart.com/art/Niccolo-Machiavelli-187444551 ↩