Experimentul lui Asch și conformismul de grup. Ce trebuie să reținem?

Fără îndoială, experimentul lui Asch sau mai corect spus, experimentele din 1951 și 1956 gândite de Solomon Asch sunt printre cele mai cunoscute din psihologie, dând naștere la vii discuții, comentarii și chiar abordări teoretice noi. Și mai interesant e că Asch coordonează aceste experimentele la mai bine de 10 ani după ce făcuse o primă tentativă pentru a demonstra cum studenții / subiecții confruntați cu o opinie favorabilă, tind să-și formeze o opinie pozitivă. A fost unul dintre cele mai puternice semne ale prezenței conformismului într-un grup pe care Asch s-a gândit să-l testeze…

Conținut:

1. În ce a constat experimentul lui Asch
2. Ce trebuie să reținem din experimentul lui Asch
3. Experimentul recreat după 10 ani (video)

1. În ce a constat experimentul lui Asch?

Experimentul gândit de Solomon Asch¹ este relativ simplu. Grupuri de maxim nouă persoane sunt invitate pentru a participa la un experiment despre ceea ce ar trebui să fie testarea mecanismelor percepției. Li se prezintă serii de planșe, în stânga cu o linie verticală, numită linie-etalon, iar drepta cu trei linii verticale, dintre care trebuie s-o identifice pe cea identică cu linia etalon. Și pentru că nu erau persoane care să fi stat cu ochii în monitor până la 30 de ani ca acum, șansele de a alege greșit erau infime. Asta doar în teorie. În practică, ne aflam în fața unei tentative de manipulare, numai puțin de opt membri ai grupului fiind complici și unul singur, subiect. Mai mult, printr-o tragere la sorți aranjată, subiectul naiv ajunge să-și spună printre ultimii (sau penultimul), după ce majoritatea complicilor se pronunțaseră deja.

Experimentul lui Asch, recreat în 1970

Pornește experimentul lui Asch². Primele două încercări (din totalul de 18) se derulează fără ca nimic notabil să se întâmple, atât complicii, cât și subiectul naiv identificând corect linia-etalon din grupul de trei. Apoi, la treia încercare, ceva se schimbă și toți complicii dau un răspuns eronat din punct de vedere al percepției. Subiectul se blochează. Știe răspunsul corect, însă are rețineri în a se exprima. E pus în fața unui conflict de ordin socio-cognitiv, și atunci neagă evidența, adoptând răspunsul eronat al complicilor în 37% din cazuri. Pe când în situațiile normale, când nu exista manipularea, din 37 de răspunsuri ale subiecților reali, doar două erau greșite. Media erorile era 0,08, pe când în timpul experimentului ajunge la 4,41, dintr-un maxim posibil de 12.

Din cele 123 de persoane care au făcut obiectul experimentului lui Asch, doar 29 nu s-au lăsat influențate de presiunea grupului și nu comis vreo eroare, adică mai puțin de 23%. De partea cealaltă, aproape 1/3 dintre subiecți (32%), supuși presiunii, au indicat răspunsul greșit mai mult de jumătate dintre întrebări, de unde se deduce o puternică tendință spre conformism. Evident, contează și particularitățile individuale, altfel n-am avea subiecți care refuză să se conformeze și nici situații când, în lipsa mizei, oamenii preferă să-și nege propriile simțiri mai degrabă decât să facă notă discordantă într-un grup care, până la urmă, nu înseamnă nimic pentru ei.

Un alt element scos la iveala de experimentul lui Asch este importanța izolării subiectului naiv supus manipulării. Astfel, dacă în grupul de studiu este introdus un al doilea subiect naiv, în poziția a patra de exemplu, influența grupului scade de la 32% la un pic peste 10%. Mai mult, dacă un complice aflat la răspuns chiar înaintea subiectului naiv, acceptă să furnizeze răspunsuri corecte, rata de influențare scade până la 5,5%.

Odată demonstrată importanța unanimității, Asch a trecut mai departe, încercând să vadă dacă dimensiunea grupului influențează procentul de 32%. Ei bine nu. Conformismul maxim se atinge atunci când avem un trei complici și un subiect naiv, sporirea din acel punct a numărului complicilor nu mai crește cele 32 de procente. Subiectului nu-i mai pasă. Intervine detașarea.

Cum poate spori procentul răspunsurilor eronate din partea subiectului naiv? Introducând în grupul de trei complici o persoană cunoscută și apreciată. Iar dacă cel care coordonează experimentul, reprezentantul autorității aprobă răspunsurile greșite, procentul de influențare aproape că se dublează, ajungând la 62%.

În fine, încă o reacție simpatică din partea subiecților pusă în lumină de experimentul lui Asch, l-a reprezentat încercarea acestora de a alege răspunsul greșit, însă nu cel indicat de grup, ci pe acela care se abătea cel mai puțin de la soluția reală. Dintre două rele, o alegeau pe cea ma mică. Alegeau răspunsul cu gradul de eroare mai mic, ca soluție de compromis. Interesant, nu?

2. Ce trebuie să reținem din experimentul lui Asch?

1. Oamenii sunt influențabili mai ușor decât s-ar crede, mai ușor decât le-ar place lor înșiși să creadă.
2. Există o presiune grupului, oricât de eterogen ar fi acesta. Condiția e să existe un grup.
3. Presiunea se manifestă optim atunci când există unanimitate, nu doar majoritate. În lipsa unanimității, subiectul nostru își va regăsi curajul și liberul arbitru.

Și încă ceva. E o vorbă. Când două persoane îți spun că ești beat, te duci să te culci. Experimentul lui Ash demonstrează că dacă trei persoane îți spun că ai băut, deja ți-a crescut alcoolemia.

Și acum, întrucât ne aflăm pe un blog de comunicare, vă propun un exercițiu de imaginație. Avem datele lui Asch. Cunoaștem mărimea grupului ideal pentru a exercita presiunea. Câte situații când ați fost victimele manipulării puteți identifica? Vă dau un exemplu aparent banal. Sunteți la un meci de fotbal și persoana de alături spun că faultul a fost în careu. Voi, parcă nu sunteți convinși. Dar intervine o a doua și o a treia persoană. Din ce în ce mai vehemente. Rezultatul? Îl cunoașteți mai bine decât bine, chiar dacă nu vreți să recunoașteți. Tarde are o carte pe această temă 😉

3. Experimentul recreat după 10 ani (1970)

În 1962, experimentul lui Asch va fi recreat într-un episod al faimosului spectacol de divertisment american, Candid Camera (Camera Ascunsă). Numit „Face the Rear” (ro. Fața la perete), l-am prezentat într-un articol sub denumirea neoficială „experimentul din lift”.

1. http://www.age-of-the-sage.org/psychology/social/asch_conformity.html ↩

2. Jean-Claude Abric, Psihologia Comunicării, Ed. Polirom, Iași, 2002, pp. 148-159 ↩