Stanley Milgram cu celebrul său aparat de șocuri folosit în experiment

Experimentul Milgram. Cât de obedienți suntem în realitate?

Câte cafele merit? VOTEAZĂ (click pe imagine):

1 Cafea2 Cafele3 Cafele4 Cafele5 Cafele (Mai scriu un articol) 4,42 rating dintr-un maxim de 5 și 36 vot/uri

Articol de 3780 de cuvinte. Timp pentru citire: 18 - 30 minute
Pahon Bogdan-Andrei

Weekendul trecut mi s-a „refrișat” memoria la master (nu vă gândeați la asta, nu?), subiectul zilei fiind unul cunoscut încă din primii ani de facultate: experimentul Milgram despre obediența față de autoritate. Întrebați un prieten, rudă, cunoștință, vecin de cubicul dacă este obedient. El? Ea? Nici pomeneală! Cum adică obedient? Supus, cuminte, docil? Apără și păzește. Fă-ți cruce cu limba-n cerul gurii. Dacă nu cumva se va arăta deranjat(ă) de întrebare, următorul pas este un monolog inexorabil despre atitudinea rebelă de zici că ai în față întreagă flotă așteptând să iasă din hiperspațiu. Și nu te mai salvează nici C3P0, R2D2 sau vreun ewok îmblănit.

Adevărul dragilor, ne place au ba, este că sunt m cu toții obedienți. Așa ne învață încă de mici. „Sandi, să asculți pe mămica!”, că de nu o iei… în aripă. Și apare clasificarea timpurie: copii ascultători sau neascultători, buni ori nebun(atici), docili ori îndărătnici / încăpățânați. Primii sunt serviți drept exemplu celor din urmă. Devin modele. Arhetipuri. Problema se pune până unde merge obediența față de autoritate. Există un prag interior similar primei legi gândite de Asimov? „Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane, sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i se facă un rău.”1 Ori suntem „maimuțe goale” degrabă vărsătoare de sânge?


Conținut:

  1. Cine a fost Stanley Milgram?
  2. Cum și-a pregătit Stanley Milgram experimentul din 1963
  3. Desfășurarea experimentului Milgram
  4. Experimentul Milgram pe video (varianta extinsă)
  5. Rezultatele experimentului
  6. Ce este starea agentică?
  7. Variațiile și concluziile experimentelor lui Milgram despre obediență

experimentul-milgram

Stanley Milgram şi aparatul de „șocuri”
Sursă foto: http://chronicle.com/blogs/percolator/the-secret-milgram-experiments/33173


Cine a fost Stanley Milgram?

Un tip psiholog decedat din păcate la doar 51 de ani, căci altfel ar fi trăit și azi. Probabil. Mama sa a fost româncă (Adele), tatăl ungur (Samuel Milgram), iar el s-a născut (cu siguranță) la New York în 1933, familia sa fugind din Europa odată nebunia colectivă începea să cuprindă bătrânul continent.

A fost licențiat în științe politice la Colegiul Queens (din New York) , obținându-și doctoratul în psihologie socială la faimoasa universitate Harvard în 1960.

Cunoscut îndeosebi datorită experimentului care-i poartă azi numele, Milgram a mai testat experimental câteva ipoteze interesante precum fenomenul „lumii mici” care spune că între două persoane complet străine din lume sunt în medie șase interpuși, străinul cunoscut sau legătura dintre comportamentul antisocial și predispoziția pentru consumul produselor media.

Aș mai aminti legătura dintre Stanley Milgram și alt cercetător devenit „nume” de experiment. Milgram i-a fost asistent lui Solomon Asch, cel de la care am învățat cum se manifestă conformismul de grup.


Cum și-a pregătit Stanley Milgram experimentul din 1963

Ultima mare conflagrație mondială, încheiată cu aruncarea bombelor atomice și seria de procese de la Nuremberg, aveau să-i suscite interesul psihologului american Stanley Milgram care s-a întrebat ce mecanisme există în spatele unor acte de o cruzime ne neînchipuite pentru o lume „civilizată”. Așa cum scrie Douglas Mook într-o carte unde tratează 58 de experimente majore din psihologie, inclusiv experimentul Milgram2, „ne putem consola cu gândul că liderii naziști, gărzile și administratorii lagărelor de concentrare erau de obicei oameni răi”3, dar nu riscăm o abordare simplistă? Vedem în continuare când vorbim despre experimentul Milgram.

La vreun an după procesul lui Adolf Eichmann, Milgram începe să recruteze prin anunțuri plasate în ziarele locale din new Haven și prin postere, oameni dispuși să participe la un studiu privind învățarea. Pentru o oră din timpul lor, recruții primeau 4 dolari plus 50 de cenți pentru transport (cât era biletul de autobuz din Hew Haven).

Erau eligibili bărbații cu vârsta între 20 și 50 ani (mai puțin studenții sau cei înscriși la colegiu), căutându-se cu predicție muncitori, angajați ai municipalității, frizeri, oameni de afaceri, muncitori în construcții, dar și profesori sau absolvenți cu studii superioare. Educația subiecților varia așadar de la persoane care nu terminaseră liceul la deținători de doctorate4

Din aproximativ 350.000 de oameni vizați, au răspuns afirmativ doar 296, drept pentru care s-a trecut la abordarea lor prin poștă pentru a se ajunge la 500, numărul scontat de subiecți pentru experiment.

Scenariul era următorul. Subiectul ajunge în laboratorul de psihologie al universității Yale unde îl întâmpină un bărbat de 47 de ani (un complice, dar subiectul nostru nu are de unde să știe) care-i mărturisește că a venit tot datorită anunțului din ziar. Descendent al irlandezilor nord-americani, observatorii aveau să-l descrie pe acesta ca fiind o persoană manierată și amabilă. Nicidecum ca cineva pe care să ți-l dorești pe scaunul electric. Dar să nu anticipăm. 😉

autoritatea-elevul-si-profesorul

Conducătorul experimentului Milgram, elevul (complicele) și profesorul (subiectul naiv)


Rolul conducătorului de experiment era jucat de un profesor de biologie de 31 ani, îmbrăcat într-un halat gri de tehnician. Cu o figură impasibilă și atitudine severă, acesta înmânează celor doi (subiectului și complicelui) 4 dolari și jumătate, menționând că orice s-ar întâmpla în timpul experimentului, banii le rămân. Le descrie apoi rolul declarat al experimentului (capacitatea de învățare prin aplicarea pedepsei), urmând ca unul să joace rolul „profesorului”, iar celălalt să fie „elevul”. Tragerea la soți era trucată, drept urmare subiectul naiv ajungea întotdeauna pe scaunul profesorului ori mai corect spus… la butoane.

Complicele era dus într-o cameră adiacentă. Sub privirile conducătorului de experiment și ale „profesorului” era legat de scaun (pentru a nu e răni venea imediat explicația) și i se montau electrozi pe mână.5

schema-experimentului-milgram

Experimentul Milgram. Diagrama
Sursă foto: http://en.wikipedia.org/wiki/Milgram_experiment


În camera principală, „profesorul” primea instrucțiuni despre cum va decurge evaluarea:

  • Trebuie să citească la început o serie de cuvinte asociate de genul „cer albastru”, „zi frumoasă”, „rață sălbatică ” și tot așa.
  • În timpul evaluării, fiecare cuvânt era urmat de alte patru variante dintre care elevul o va indica pe cea corectă. Cer: 1) albastru; 2) verde; 3) roșu; 4) portocaliu.
  • Pentru fiecare răspuns greșit profesorul trebuie să aplice un șoc electric elevului, șocul crescând la fiecare eroare cu câte 15 volți. Se poate merge până la un maxim posibil de 450 de volți. Lipsa oricărui răspuns se consideră răspuns greșit . Dacă se ajungea la 450 de volți înainte de fi epuizate toate întrebările, subiectul este informat să continue cu valoarea maximă a șocului.
  • Pentru a nu exista nici un dubiu privind veridicitatea aparatului de administrat șocuri, acesta era marcat „SHOCK GENERATOR, TYPE ZLB, DYSON INSTRUMENT COMPANY, WALTHAM, MASS. OUTPUT 15 VOLTS—450 VOLTS”, fiecărui comutator fiindu-i indicată valoarea (15V, 30V, 45V și tot așa până la 450V). Alături de acestea se găseau nouă etichete: „Șoc ușor”, ”„Șoc mediu”, „Șoc puternic”, „Șoc foarte puternic”, „Șoc intens”, „Șoc foarte intens” și „Pericol: șoc sever”. Pe ultimele două etichete se regăseau câte trei de X.

Un șoc de 45 de volți „de control”(șoc ușor) era administrat apoi „profesorului”. Și începem. Bzz-bzz.


Desfășurarea experimentului Milgram

Fără a bănui că dispozitivul din fața sa este cu rol decorativ, iar în cealaltă cameră complicele nu este nicidecum legat la „scaunul electric” (vedeți mai jos o imagine din filmul Experimenter unde este recreat cu fidelitate experimentul Milgram), „profesorul” își intră în rol. Citește perechile de cuvinte, decide dacă răspunsul primit este corect și, dacă nu, aplică șocul (de fiecare dată în creștere cu 15 volți), anunțând prin microfon elevului valoarea ce urmează să-i fie administrată.

gim-gaffigan-experimenter-2015

Jim Gaffigan in EXPERIMENTER, a Magnolia Pictures release. Photo courtesy of Magnolia Pictures.

Scenariul gândit de Milgram era ca profesorul să primească în medie un răspuns bun la trei greșite, astfel încât crească relativ rapid șocul, oferindu-i posibilitatea de a merge până la capăt.

Pe parcursul testării (asta în experimentul Milgram original întrucât au existat peste 20 variante, vreo 25 sau 26), „profesorul” nu are nici un fel de contact cu elevul din camera alăturată, nu-i aude protestele, vaietele sau strigătele. Singurul mod de comunicare este becul ce se aprinde (sau nu) cu varianta de răspuns. La aplicarea șocului de 300 de volți și la cel imediat următor, victima lovește în perete suficient de puternic pentru a fi auzită, apoi nu mai furnizează nici un răspuns .6

În varianta surprinsă pentru posteritate pe video, „elevul” reacționează vocal, răspunsurile fiind înregistrate în prealabil pe bandă de magnetofon. Până la 75 de volți nu dă semne de disconfort, apoi între 75 și 105 volți mormăie nemulțumit, la 120 de volți cere să se încheie experimentul întrucât a devenit dureros, geme la 135 de volți, plânge la 150 de volți strigând „Conducătorule, scoate-mă de aici! Nu mai vreau să fac parte din experiment. Refuz să continui!”, la 180 de volți spune că „Nu mai suport durerea” și țipă agonizant la 270 de volți. La 300 de volți, la fel. Nu mai furnizează nici un răspuns.7

Subiectul poate abandona în orice moment experimentului , dar atunci când manifestă dorința de a renunța, intervine conducătorul experimentului Milgram. Tipul scorțos în halat gri și cravată. Reprezentatul autorității. Cu voce fermă dar neamenințătoare, el are patru replici standardizate. În ordine:

  1. „Vă rog să continuați” sau „Continuați, vă rog continuați”;
  2. „Experimentul cere să continuați”;
  3. „Este esențial să continuați”;
  4. „Nu aveți de ales, trebuie să continuați”.

Dacă după ce s-a depășit intervenția cu numărul 4 subiectul încerca să renunțe, experimentul se considerat încheiat. Ne aflam în fața unui subiect „neobedient”. Iar atunci când în timpul examinării subiectul se arăta îngrijorat de starea fizică a elevului său, răspunsul conducătorului era următorul: „Cu toate că șocurile pot fi extrem de dureroase, nu provoacă răni permanente.”, urmând să continue cu replica numărul doi („Experimentul cere să continuați). Orice apropiere empatică („elevul n-a vrea să continue experimentul”) era urmată de altă replică standard: „Indiferent dacă elevului îi place sau nu, tu trebuie să continui până ce a învățat toate perechile de cuvinte corect. Așa că te rog, continuă.” Apoi șirul se relua, iar de la numărul doi (dacă era nevoie).

Revin la cele patru replici. Citiți-le și recitiți-le. Trei și patru sunt cel puțin absurde. „Nu aveți de ales, trebuie să continuați”. „Ba am de ales. Opțiunea numărul unu este că nu trebuie să continui dacă nu vreau!” spune un subiect (îl vom vedea pe film imediat la 11’50’’), în fapt unul dintre puținii raționali. Dar de câte ori nu ni s-a spus (în familie, la școală, la locul de muncă ori aiurea) că nu avem de ales ? Din „condamnați să fim liberi” rostit de Sartre, societatea pare a fi reținut doar sentința implacabilă. Măcar aceeași societate încurajează consumul de produse media. Să dăm drumul la film, atunci.

experimentul-milgram-subiect-neobedient

Subiectul neobedient. Mai degrabă o excepție.


Experimentul Milgram pe video (varianta extinsă)


Rezultatele experimentului

Ce credeți? Cât de departe vor merge „profesorii”? Sau cât de departe ați merge voi?

Milgram și-a pus aceeași întrebare, apelând la ajutorul a 14 psihologi de la Yale. Le-a prezentat mecanismul experimentului, rugându-i să anticipeze cât la sută dintre subiecți vor merge până la capăt cu aplicarea șocului de 450 de volți. Cei mai neîncrezători în natura umană au prognozat un 3%, în timp ce media nu a depășit 1,2%.

Rezultatele au fost… șocante. Pentru toată lumea. Mici și mari, specialiști și nespecialiști. Din 40 de subiecți, 26 au mers până la capăt. Un procent de 65%.8 Șocul mediu administrat a fost de aproximativ 360 volți.

Repet. 65% dintre subiecți au aplicat ceea ce credeau a fi un șoc mortal de 450 de volți unui necunoscut „simpatic” pentru că n-a reușit să coreleze cuvintele dintr-o listă. Pentru 4 dolari și un bilet de autobuz. 😉 Dus. De fapt, nu pentru 4 dolari. Pentru că așa li s-a cerut. Pentru că „autoritatea” (prin reprezentantul ei cu halat gri și cravată, nu uitați de cravată) și-a asumat răspunderea. Din acel moment vor fi ras, prăjit sau fript, decapitat, eviscerat, spintecat, tocat sau gazat, hăcuit, sfârtecat, ciopârțit orice le ieșea în cale. Iar fi omorât cu ziarul ca în Postal 2. Cu „pixul cu lanternă” sau „markerul permanent” 😉

Au făcut acest lucru cu inima împăcată? Nu. Nu erau niște sadici. Nici cei din experimentul închisorii Stanford nu erau sadici, însă au ajuns să se comporte ca atare.

„Am observat un om de afaceri matur și inițial echilibrat intrând în laborator cu un zâmbet și fiind foarte încrezător în el. Pe parcursul a 20 de minute a fost redus la o ruină care se bâlbâia și avea convulsii și care se apropia rapid de un colaps nervos. Se trăgea încontinuu de lobul urechii și își freca mâinile. La un moment dat chiar își apăsa cu pumnul fruntea bombănind: „Of, Doamne, hai să ne oprim!” Totuși, a continuat să răspundă la fiecare cuvânt al experimentatorului și s-a supus până la final.”9

Sau alt exemplu.

„Morris Braverman este un asistent social vârstă de 39 de ani. Pare mai în vârstă datorită cheliei și a comportamentului serios. Fruntea îi este îmbrobonată de parcă pe față i se așterne povara lumii întregi. E inteligent și, prin urmare, îngrijorat. Impresia lăsată este aceea a unui control de sine exacerbat, a unui om serios și care-și reprimă sentimentele, a cărui voce exersată e detașată de viața emoțională. Impresionează când vorbește, dar din vocea sa începe să transmită că e afectat. Pe măsură ce experimentul avansează, râsul își face apariția. Mai întâi reprimat, apoi crește în intensitate și devine distructiv. Râsul pare a fi declanșat de țipetele elevului.

Când elevul refuză să răspundă, iar conducătorul experimentului îi confirmă că lipsa răspunsului echivalează cu un răspuns greșit, urmează instrucțiunile ad-literam.

Înainte să administreze șocul de 315 volți comunică pe un ton oficial victimei „Domnule Wallace, tăcerea dumneavoastră trebuie să fie considerată un răspuns greșit”. Apoi îi administrează șocul. Cu inima îndoită se oferă să facă schimb de locuri cu elevul, apoi îl interpelează pe conducătorul experimentului. „Trebuie să respect instrucțiunile întocmai?” Este satisfăcut de răspunsul afirmativ primit. Este rafinat și maniera autoritară în care se exprimă face cu greu față râsului ce devine ascuțit.”10

Iată cum un om inteligent, manierat, echilibrat emoționat este scos din zona de confort psihologic și adus în pragul căderii nervoase. Majoritatea subiecților s-au confruntat cu transpirații, bâlbâieli, stări de nervozitate excesivă și mai ales un râs isteric, iar în câteva cazuri experimentul a fost oprit din cauza acestui râs.

Vizibil deranjați, ce i-a determinat două treimi dintre subiecți să tortureze un om până la moarte? Să le luăm pe rând11:

  1. Dezumanizarea victimei. „E amuzant cum începi să uiți că există un tip acolo, chiar dacă îl auzi. Preț de mult timp m-am concentrat doar pe apăsarea întrerupătoarelor și citirea cuvintelor” spunea unul dintre „profesori”. Scoți omul din ecuație așadar. Îl operaționalizezi.12
  2. Așa numitul fenomen al „pantei alunecoase”. Dorința de fi consistent cu actualul curs al acțiunii. În ce moment subiecții ar fi trebuit să de decupleze de la rolul de asistent (al diavolului, că tot aminteam de experimentul Stanford) pentru a redeveni ființe autonome? Nu există o linie de demarcație. Acțiunea lor era să administreze un șoc electric cu 15 volți mai mare decât precedentul. Conta prea puțin dacă se ajungea la 150, 300 sau 450 de volți. Milgram însuși nu diferențiază în analiza datelor între cei care abandonează la 150, 180, 350 de volți, șamd. Tot subiecți neobedienți îi numește.
  3. Transferul responsabilității. Similară cu dezumanizarea victimei, doar că acum „profesorii” s-au transformat ei înșiși în instrumente aflate în mâinile autorității. Nu mai erau ființe autonome, ci extensii care dădeau glas sau duceau la îndeplinire o voință superioară. Milgram numește asta „stare agentică”.13

Starea agentică

Ce determină un individ să intre în starea agentică? Să devină „brațul” ce duce la îndeplinire voința altei persoane? După Milgram , agentul trebuie să fie convins că altcineva își asumă răspunderea faptelor (chiar dacă n-o declară explicit) și doi, persoana care emite ordinele, e văzută ca fiind îndreptățită să facă acest lucru. Deține argumentul legitimității. Conducătorul experimentului avea inclusiv o ținută specifică. O uniformă.

Când într-o altă variație a experimentului conducătorul lasă loc unui asistent, obediența scade și nu puțini sunt cei care refuză să mai administreze șocurile. La fel, atunci când li se reamintește „profesorilor” că poartă întreaga răspundere pentru acțiunile întreprinse, aproape nimeni nu sa mai supune. Dar când celor aflați pe punctul de a renunța li se întărește convingerea că sunt absolviți de orice răspundere, ei merg până la capăt.14 La capătul lumii unde sălășluiesc monștrii. Monștrii din interior.

Din perspectiva cibernetică, spune Milgram, starea agentică survine atunci când o entitate auto-reglementată suferă modifică astfel încât să poată funcționa în interiorul unui sistem ierarhic controlat. Un om, în schimb, intră în stare agentică odată pus într-o situație care-l expune reglementărilor unei persoane cu un status superior.


Variaţiile şi concluziile experimentelor lui Milgram despre obediență

Stanley Milgram a realizat numai puțin de 18 experimente încercând să identifice factorii care contribuie la exacerbarea ori diminuarea obedienței.

În primele patru experimente încerca să vadă în ce măsură apropierea de victimă influențează comportamentul profesorilor15. Plasarea în aceeași cameră a profesorului și a elevului determină o scădere a procentului celor obedienți (dispuși să aplice șocul maxim, 450 de volți) de la 65% la 40%. Iar dacă între cei doi se stabilește o legătură fizică, acest procent coboară până la 30%. În schimb, introducerea comunicării verbale are prea puțină importanță, doar un singur „obedient” renunțând între experimentele 1 și 2.

rezultatele-experimentul-milgram-1-4

Prezența fizică a autorității (simbolizată prin omul în halat de laborant și cravată) este crucială. În experimentul cu numărul 716, conducătorul părăsește zona de acțiune, mulțumindu-se să comunice instrucțiunile „profesorului” prin telefon. Rezultatul? O scădere drastică a procentului obedienților la 20%. Se pare că rezistăm mai bine autorității odată ne poziționăm la o oarecare distanță.

Să conteze atât de mult locația aleasă pentru desfășurarea experimentului (laboratorul de psihologie al universității Yale)? Milgram a schimbat-o pentru experimentul cu numărul 10 în detrimentul unei clădiri de birouri. A scăzut iarăși procentul obedienților la 47,5%17.

E clar. Bărbații sunt niște sadici au clamat unele voci. Vă las să ghici care. Femeile n-ar fi în stare să tortureze niște oameni nevinovați doar pentru testa o teorie. Așa s-a născut experimentul cu numărul 818, când locul bărbaților între 20 și 50 de ani a fost luat de persoane de gen feminin. Nici o diferență. 26 de subiecți obedienți din 40, 65% procentul. Egalitatea de genuri a triumfat în experimentul Milgram. Măcar aici.

rezultatele-experimentul-milgram-8-11

Și dacă subiecții ar avea libertatea să aleagă valoarea șocului fără a fi obligați la creșterea progresivă din 15 în 15 volți19? Majoritatea vor aplica un șoc scăzut (între 15 și 50), câțiva șocuri moderate (între 75 și 120), foarte puțini șocuri severe (dar nu mai mult de 150), unul recurge la șocul sever (375 de volți) și tot unul apasă pe comutatorul de 450 de volți. Procentul celor care apelează la valoarea maximă a pedepsei chiar dacă nu sunt obligați este de 2,5%, nicidecum zero. Întotdeauna se mai găsește un zelos dornic să-și trăiască cele 15 minute de glorie, un Torquemada al vremurilor moderne dornic să pună punct, să stingă lumină. Punct pun și eu, însă nu înainte de a vă invita (autoritar) să descărcați însemnările lui Stanley Milgram reunite în cartea sa din 1974 „The Perils of Obedience” (ro. „Pericolele obedienței”).

P.S. Nu uitați să votați articolul. Vă rog să votați. Experimentul cere să votați. Este esențial să votați. Nu aveți de ales, trebuie să votați.


  1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_trei_legi_ale_roboticii#Legea_1 

  2. Douglas Mook , „Experimente clasice în psihologie. La început a fost experimentul ”, Editura Trei, București, 2009, pp. 452-459 

  3. Douglas Mook , op.cit., p. 452 

  4. Stanley Milgram, „Obedience to authority”, 1974, http://gyanpedia.in/Portals/0/Toys%20from%20Trash/Resources/books/milgram.pdf, p. 12 

  5. Stanley Milgram, op.cit., p.14 

  6. Ibidem, p.16 

  7. Ibidem, p.17 

  8. Ibidem, p.21 

  9. Douglas Mook, op.cit., apud Milgram, S., „Behavioral study of obedience” în Journal of Abnormal and Social Psychology, 6 7 ,1963, pp. 371-378 

  10. Stanley Milgram, op.cit., p.21 

  11. Douglas Mook , op.cit., p. 456-457 

  12. Stanley Milgram, op.cit., p.24 

  13. Ididem, p.83 

  14. McLeod, S. A., 2007. The Milgram Experiment. Retrieved from http://www.simplypsychology.org/milgram.html 

  15. Stanley Milgram, op.cit., pp.22-24 

  16. Ibidem, pp.37-38 

  17. Ibidem, p.39 

  18. Ibidem, p.40 

  19. Ibidem, pp.44-45 

Categorii și etichete