Experimentul Stanford (1971). Cât de fidel este filmul din 2015?

Povestea de azi începe în 1971, când Philip Zimbardo a decis împreună cu un grup de sociologi să transforme subsolul Facultății de Psihologie a Universității Stanford în închisoare pentru a testa influența circumstanțelor exterioare asupra comportamentului uman. Se aștepta la două săptămâni plictisitoare în care să urmărească adolescenți plictisiți în căutarea trecerii timpului și a banilor promiși. A oprit experimentul Stanford (cum avea să rămână cunoscut) după doar 6 zile, șocat de cele văzute și de propria-i transformare. S-au scris cărți, Zimbardo a devenit faimos, s-au făcut documentare și filme artistice. Luați loc și haideți să vedem ce lipsește filmului din 2015, nu înainte de povesti despre experimentul „închisorii” Stanford.

Din motive evidente, nu veți găsi în acest articol vreun link pentru descărcarea filmului din 2015 sau recomandări privind sursele de streaming. Dar nu s-a „terminat internetul” cu aceste articol, iar motoarele de căutare fac adevărate minuni. 😉 Ce pot să vă ofer, la final, este documentarul din 1971, atâta vreme cât va fi prezent pe Vimeo. Dacă vreți să citiți despre experimentul Stanford, zăboviți alături de mine câteva minute…

Ce găseşti în articol?

1. Povestea experimentului Stanford
2. Experimentul închisorii Stanford (2015)
3. Zimbardo devine subiect al experimentului
4. Variabile independente și variabile dependente
5. Documentarul din 1971 (video integral)

Sursă: ifcfilms.com

Experimentul Stanford

Experimentul Stanford sau experimentul „închisorii” Stanford este cel mai controversat experiment psihologic desfășurat vreodată și nu întâmplător Zimbardo își va intitula cartea din 2007 „Efectul Lucifer: Să înțelegem cum oamenii buni devin răi”. Ceea a realizat psihologul american Philip G. Zimbardo în 1971, chiar mai repede decât și-a propus, a fost să demonstreze că nu suntem produsul culturii și educației, ci mai degrabă tributari situațiilor în care ne găsim. Forța contextului acționează asupra noastră, depășind ca importanță locul în care ne-am născut, mediul în care crescut, școlile pe care le-am frecventat, prietenii și familia, valorile pe care (ne place) să credem că le-am asimilat.

Fără a nega importanța personalității și acelor enumerate , în doar șase zile (din 14 cât ar fi trebui să dureze inițial), experimentul Stanford i-a arătat lui Zimbardo cum toate acestea pot fi șterse cu buretele odată ce sunt manipulați factorii de mediu și câteva detalii sunt suficiente ca să-i transforme pe cei mai pacifiști și mai buni dintre noi în veritabili doctori Mengele.

Da, experimentul Stanford este înfricoșător nu pentru ceea ce au pățit subiecții „cazați” în subsolul clădirii Facultății de Psihologie „Jordan Hall” a Universității Stanford, ci pentru că se poate repeta oricând. Și oricui. Iar ultimul exemplu (cunoscut) este Abu Ghraib.

Cu promisiunea că voi reveni într-un material mai amplu asupra condițiilor experimentului din 1971 (cum am procedat în cazul experimentului Milgram), mă opresc astăzi asupra ultimei transpuneri cinematografice, câștigătoare a două premii la Festivalul de Film de la Sundance.¹ Și spun „ultima” cu oarecare îndoială, povestea subiecților maltratați de colegii de până mai ieri beneficiind deja de alte două ecranizări: „Das Experiment” (2001) și „The Experiment” (2010). Nici una dintre cele două însă nu-l revendică pe doctorul Zimbardo și titlul experimentului derulat în urmă cu patru decenii: „The Stanford Prison Experiment” (ro. Experimentul închisorii Stanford), așa cum încearcă regizorul Kyle Patrick Alvarez, după un scenariu de Tim Talbott. Până la un punct chiar reușește. Vă spun imediat unde „se rupe” filmul.

Experimentul închisorii Stanford (2015)

După „Experimentatorul” lui Almereyda, unde artisticul și istoricul se contrabalansează pentru a oferi echilibru filmului, mă așteptam ca „Experimentul închisorii Stanford” să urmeze aceeași rețetă de succes. Existau toate premisele. O distribuție respectabilă cu Billy Crudup în rolul doctorului Zimbardo, Ezra Miller (Daniel Culp / prizonierul 8612) , Michael Angarano (Christopher Archer) și Olivia Thirlby în rolul viitoarei doamne Zimbardo / dr. Christina Maslach. O poveste controversată. Și, îndrăznesc să spun, un moment prielnic pentru introspecție atât de-o parte, dar și de cealaltă a Atlanticului.

Filmul începe bine. Carismaticul doctor Zimbardo selectează 24 de participanți (bărbați, caucazieni, de clasă mijlocie, fără antecedente psihice, penale sau medicale) pe care în schimbul a 15 dolari pe zi (echivalentul a 88,09 dolari în 2015 – credeți-mă, am calculat) îi distribuie, aleatoriu, jumătate în rol de gardieni și cealaltă jumătate în deținuți fictivi. Dintre cei 12 gardieni, 3 sunt păstrați de rezervă, în timp ce tot 3 deținuți sunt gata oricând să intre în locul celor care vor renunța. Perioada estimată pentru experiment: 7 la 14 zile.

Într-o dimineață de duminică (14 august),cu ajutorul departamentului local de poliție, cei 9 participanți (toți elevi de colegiu) sunt arestați în văzul vecinilor curioși și a familiei sub pretextul unor infracțiuni fictive (jaf armat, hoție), încătușați, legați la ochi și transportați la subsolul Universității Stanford, devenită pentru experimentul lui Zimbardo, centru de detenție. Până aici, filmul rămâne fidel evenimentelor istorice, ilustrate (foto și video) pe site-ul doctorului Zimbardo.².

Decorurile sunt și ele fidele.³ Pe o parte a coridorului sunt construite trei celule mici, iar în partea opusă, într-un vestitul (scufundat în beznă) se afla carcera unde o persoană adultă cu greu era capabilă să stea în picioare. Nu existau ferestre la celule sau ceasuri pe perete, ceea ce va accentua sentimentul trecere distorsionată a timpului. „Curtea” închisorii era culoarul, în capăt găsindu-se sala de mese. Sau masa, mai precis. „Deținuților” le era interzis să vorbească, să meargă ori să facă exerciții fizice cu excepția momentul când erau scoși „în curte”. Se mânca doar „în sala de mese”. La toalete mergeau legați la ochi pentru a nu recunoaște topografia locului. Pentru un plus de realism, echipa doctorului Zimbardo „decorase” închisoarea la recomandărilor consultantului special angajat pentru proiect (un fost deținut cu aproape 17 ani „de experiență” la San Quentin), Jesse Fletcher , întruchipat în film excelent de Nelsan Ellis.

Pentru cine cunoaște experimentul Stanford, ceea ce urmează în film este lesne de anticipat. Deținuții își pierd rapid individualitatea și devin obiecte de distracție pentru gardienii din ce în ce mai ingenioși cărora, cu excepția torturii fizice, totul le este îngăduit. Inclusiv folosirea extinctoarelor pentru înăbușirea revoltei care izbucnește în cea de-a doua zi în închisoarea improvizată.

Deținuții care încearcă să se împotrivească sunt frânți și în mai puțin de 36 de ore, Zimbardo este „nevoit” să-l elibereze pe primul dintre ei.

„La nici 36 de ore de la începerea experimentului (spune Zimbardo) „deținutul” 8612 a început să acuze un dezechilibru emoțional acut, gândire dezorganizată, plâns incontrolabil și furie. În ciuda acestor semne, noi deja gândeam precum autoritățile unei închisori și ne-am gândit că încearcă să ne păcălească pentru a forța eliberarea.”⁴ Curând, „deținutul” 8612 a început să se poarte nebunește: să țipe, să blesteme, să nu-și mai controleze furia, dar chiar și așa, a durat până ce Zimbardo și consultantul s-au convins că este într-adevăr ceva în neregulă. Apoi, cu o părere de rău nedisimulată, l-au lăsat să plece.

Mă așteptam ca din momentul respectiv, filmul să continue cu Zimbardo în prim plan (ca ancoră), doar că Alvarez se mulțumește să treacă la tortura psihică a următorului deținut până ce clachează, apoi a următorului și tot așa. Joacă la trecerea timpului (temporizând mai ceva ca pe vreme lui Angelo Niculescu), ora din film rămasă scurgându-se la fel de greu pentru cei aflați de partea asta a gratiilor. Claustrofobie ca în Das Boot (1981) de Wolfgang Petersen. Angoasă precum cea din Cool Hand Luke (1967), de unde Alvarez împrumută ținuta și porecla gardianului. Dar Alvarez și Talbott câștigă timp în zadar. Ratează cu poarta goală. Trec sub tăcere cel mai important moment al experimentului Stanford: când Zimbardo face presiuni asupra Departamentului de Poliție din Palo Alto pentru a-i muta pe deținuți în celule adevărate. Într-o închisoare REALĂ. Vă povestesc imediat…

Zimbardo devine subiect al experimentului

După eliberarea primului deținut, prin intermediul microfoanelor montate în celule, Zimbardo află despre promisiunea acestuia de a se întoarce după foștii lui colegi. Conform zvonului, imediat după vizita rudelor ( programată în ziua următoare), 8612 avea să vină însoțit de câțiva prieteni ca să ia cu asalt închisoarea improvizată.

„Cum credeți că am reacționat la acest zvon ? (se întreabă acum, Zimbardo)⁵ Credeți că am urmărit propagarea zvonului și ne-am pregătit să observăm evadarea? Asta ar fi trebuit să facem, firește, dacă ne-am fi comportat ca psihologi. Din contră, noi eram interesați de securitatea închisorii. Ceea ce am făcut a fost să ținem o ședință strategică cu gardianul șef, supraveghetorul și unul dintre locotenenții săi pentru a găsi o modalitate de a zădărnici evadarea”.

„Trebuie să țin închisoarea în siguranță”, spune Zimbardo în film și decide să stea el însuși de planton. Lipsește, cum spuneam, cerea adresată poliției din Palo Alto și mărturisirea că, refuzat, „s-a simțit nervos și dezgustat de lipsa de cooperate dintre unitățile noastre de corecție”. În film, grija lui Zimbardo are ca țintă studiul. Cercetarea. În 1971, se comporta aidoma unui șef de penitenciar care primise un pont. „Eram complet intrat în rol”, rememorează Zimbardo.

Variabile independente și variabile dependente

În timp ce-l păzea culoaru, așteptându-l (nu pe Godot, ci deținutul 8612), doctorul Philip Zimbardo este surprins de fostul său coleg de cameră, Gordon Bower care-i adresează o întrebare simplă: „Care sunt variabilele independente din acest studiu?” Altfel spus, de ce este un experiment?! Confruntat cu spectrul „evadării iminente” , Zimbardo este prea preocupat pentru a-i răspunde civilizat.

„Doar mult mai târziu am realizat cât de mult îmi intrasem în rol – gândeam precum un șef de penitenciar, mai degrabă decât ca un cercetător în psihologie”. Secvența apare în film, dar fără alte explicații. Nu-i nimic. Le găsim într-o carte amintită deja în paginile blogului: „Experimente clasice în psihologie” de Douglas Mook⁶.

„Un experiment (scrie Mook) face ca un lucru să varieze. Face aceasta independent de ce se întâmplă, sau de ce ar face participanții. Așadar, ceea ce variază experimentatorul este numit variabilă independentă. Apoi, notăm efectul acesteia asupra a ceea ce observăm sau măsurăm. Aceste observații și măsurători sunt datele pe care le adunăm.”⁷

Datele se modifică în funcție de variabila independentă, iar ceea ce se observă ori se măsoară (adică datele) sunt variabile dependente. Depind de variabila noastră. Asta-l întreba Bower pe doctorul Philip Zimbardo. Prietenul și colegul său devenit în doar 48 de ore șef de închisoare.

„Un experiment (ca să-l citez tot pe Mook) observă efectul unei variabile independente asupra unei variabile dependente.”⁸

Pentru a avea un experiment (și nu o simulare) trebuie să existe minim o variabilă independentă și cel puțin două condiții experimentale diferite. Experimentatorul compară aceste condiții și notează în ce măsură ele influențează valorile variabilelor dependente.

„Variabila independentă este cauza. Influența sa asupra variabilei dependente este efectul — dacă există unul.”⁹

Funcționarea lămpii (scrie Mook) este variabila dependentă, pe când schimbarea becului care face ca lampa să funcționeze reprezintă variabila independentă. În cazul blogului, am o variabilă independentă reprezentată prin numărul cuvintelor dintr-un articol și o variabilă dependentă: poziționarea în Google SERP. Un articol de 500 de cuvinte este plasat mai slab decât unul de 2000.

Dar dacă tot am ajuns la Mook și diferența dintre variabile independente și variabile dependente, în aceeași carte se găsește o paranteză la experimentul lui Asch. Diferența dintre exprimarea opiniei în public / în particular reprezenta variabilă independentă, în timp ce răspunsul fiecărui subiect în parte este o variabilă dependentă. Pe când răspunsurile greșite date de grup nu erau variabile (independente sau dependente), ci dovada presiunii grupului. Adică o constantă.

Experimentul Stanford (1971)

Părți din experimentul Stanford au fost înregistrate, în 2002 BBC reunindu-le într-un scurt documentar de 30 de minute pe care vă recomand să-l vizionați, de preferință după ce vedeți filmul din 2015. Altfel veți fi cârcotași precum subsemnatul…

1. http://www.ifcfilms.com/films/the-stanford-prison-experiment/ ↩

2. http://www.prisonexp.org/the-story/ ↩

3. http://www.prisonexp.org/setting-up ↩

4. http://www.prisonexp.org/grievances  ↩

5. http://www.prisonexp.org/escape ↩

6. Douglas Mook , „Experimente clasice în psihologie. La început a fost experimentul ”, Editura Trei, București, 2009 ↩

7. Douglas Mook, op.cit., p. 28 ↩

8. Ibidem ↩

9. Ibidem ↩