Sinele oglindă, un concept de Charles Horton Cooley

Dacă vă spun că „suntem ceea ce credem că alții cred despre noi că suntem”, câțiva dintre voi zâmbesc, amintindu-și de sinele oglindă (un concept descoperit de Charles Horton Cooley), dar majoritatea vor închide pagina web sau newsletterul considerând informațiile irelevante. Întrucât voi v-ați manifestat interesul, continui prin a prezenta sinele oglindă și contribuția lui Cooley la ceea ce cunoaștem drept interacționism simbolic.

Vă povestesc două lucruri despre Cooley (cu atâtea atâtea linkuri pentru cărți) și încercăm să înțelegem cum a perceput el sinele oglindă (looking-self glas). E o reflecție a sinelui, așa cum sintagma lasă să se înțeleagă? O imagine reală sau construită în mintea noastră? Și mai mult, dacă în loc să fim influențați de părerile celorlalți despre noi, reacționăm la ceea ce ne imaginăm că sunt părerile celorlalți și ne ajustăm comportamentul pe baza unor semnale reale, dar interpretate adesea incorect, parcă nu mai suntem așa siguri de propriile raționamente, nu?

Conținut:

1. Ce este sinele oglindă?
2. Un exemplu cu sinele oglindă
3. Sinele oglindă (looking-self glass) explicat pe video
4. Cine a fost Charles Horton Cooley?
5. Două cărți de Cooley, disponibile gratuit

Nu sunt ceea ce tu crezi că sunt. Nu sunt ceea ce eu cred că sunt. Sunt ceea ce eu cred că tu crezi că sunt!

Ce este sinele oglindă?

Într-una dintre cel mai cunoscute cărți ale sale, „Human nature and the social order” (1922), alături de „Social organization: a study of the larger mind” (1910), Charles Horton Cooley folosește sintagma „sinele oglindă”, încercând să explice „rolul relațiilor interpersonale în formarea personalității”¹ și cum este posibilă existența societății ca o comunitate întemeiată pe o convenție acceptată la nivel mental.

Cooley a venit cu o teorie inovatoare conform căreia felul în care ne percepem provine în egală măsură din autocontemplare și din modul în care credem că suntem văzuți de ceilalți. Și a numit această percepție sinele oglindă.

Sinele oglindă este o percepție combinată, formată prin observarea propriilor caracteristici (de aici metafora cu oglinda), la care se adaugă interpretarea acestor caracteristici prin ochii celor care ne observă. Și Cooley explică procesul formării sinelui oglindă în 3 pași simpli:

1. Ne imaginăm cum apărem în ochii celorlalți.
2. Ne imaginăm cum ne evaluează aceștia.
3. Creăm sentimente despre noi înșine pe baza acestei presupuse evaluări.

„Așa cum ne observăm fața, aspectul și hainele în oglindă și suntem interesați de ele fiindcă ne aparțin, și suntem mulțumiți sau nu, judecându-ne în raport cu ceea ce ne-ar place să fie, în același mod, ne imaginăm cum alții judecă apariția noastră, manierele, nevoile , trebuințele, caracterul, prietenii, și tot așa.”²

„Suntem mândri sau, dimpotrivă, ne este rușine de noi înșine ca urmare a efectului pe care ni-l imaginăm că propriul sine îl exercită asupra celorlalți”.³ Atenție! Nu este vorba de un efect măsurabil (nici măcar observabil pentru aceia dintre noi care știu să decripteze mesajele comunicării non-verbale), ci un efect arbitrar pe care-l sădim în minte pornind, de obicei, de la niște stereotipuri.

„Each to each a looking-glass

Reflects the other that doth pass.”

⁴

Un exemplu cu sinele oglindă

Profesorul adresează o întrebare. Un student răspunde, iar răspunsul este complet greșit. Profesorul îl corectează în fața întregii săli, ceea ce-l va determina pe student să se considere nepregătit și va absenta probabil din discuție pentru următoarele minute. Dar dacă același student ar afla că în aceeași zi, nimeni n-a răspuns corect la întrebarea respectivă, iar unele răspunsuri au fost mult mai departe de adevăr decât al său, ori dacă după terminarea cursului, profesorul i-ar explica de ce răspunsul n-a fost potrivit, arătându-i unde a greșit și încurajându-l să persevereze, imaginea despre sine va fi radical diferită. Ca și acțiunile sale următoare. Cu toate că răspunsul rămâne la fel de prost 😉

Alt exemplu. Aveți o întâlnire și întrucât ținuta „business” e obligatorie, vă luați sacoul „norocos”, desprins parcă din filmele cu gangsteri și plecați spre birou. Pe drum se aud murmure și, ajunși la birou colegii ridică din sprâncene, dar voi considerați toate aceste manifestări ca fiind admirative, „înfruntați” lumea cu un zâmbet „and the world will smile with you”, ca să citez din Ace of Base de parcă n-ar fi de ajuns Cooley. Vă încărcați cu energie, dezvoltați o stimă de sine ridicată și sunt toate premisele ca întâlnirea să fie un succes. Pe de altă parte, haideți să alterăm un pic datele problemei. Rămân întâlnirea la birou și ținuta business. Vă pregătiți ore bune, dar când să ieșiți pe ușă, cel mai bun prieten al omului ține morțiș să-și arate afecțiunea și o face sărind cu membrele din față pe sacoul vostru imaculat pe care reușește să-l păteze. Este prea târziu să vă schimbați și, fără variante, plecați spre birou. Ori de câte ori vă privește cineva pe drum, vă gândiți că privirile îi sunt ațintite asupra sacoului pătat și orice murmur este interpretat ca un reproș că v-ați permis să plecați așa de acasă. Cum credeți că va decurge întâlnirea?

Însăși decizia de a îmbrăca un sacou pe când un tricou cu Che ar fi mai confortabil, ține de modul în ne imaginăm că suntem evaluați de cei din jur. Alegem un model din ultima colecție (eventual cu eticheta cusută pe exterior) și nu din recuzita „Puttin’ On the Ritz” întrucât considerăm că vom fi apreciați pozitiv de cei din jur, iar asta ne va influența interacțiunile sociale. Dar dacă „am ști” că modelul este unul considerat perimat și-l purtăm doar pentru că nu avem vreo alternativă și plecăm de la premisa că interlocutorii ne vor considera, în cel mai bun caz, depășiți?

Revin la situația studentului, prezentând două ipostaze: prima în care după răspunsul incorect, profesorul explică încă o dată întregii săli, iar la finalul cursului, colegii îi recunosc temerarului meritul de a fi dat glas propriilor întrebări, felicitându-l întrucât datorită lui problema a fost în sfârșit clarificată și a doua, când alături de confirmarea răspunsului greșit, studentul primește reproșuri din partea colegilor, după principiul enunțat de regretatul profesor Traian Tomescu: „la pasa cu călcâiul și la luatul la mișto, nu ne întrece nimeni!”

În prima ipostază, feedbackul primit este unul pozitiv și se transformă într-o părere bună a studentului despre sine (stimă de sine ridicată) care ajunge să se considere inteligent, îndrăzneț și stimat de colegi. Pe când a doua ipostază e marcată de feedbackul constant negativ primit atât din partea profesorului și a colegilor, ceea ce-l determină pe student să-și formeze o părere proastă despre sine (stimă de sine scăzută) și va acționa din acel moment în concordanță. Ați văzut episodul în care un test este evaluat greșit și Dexter (băiatul genial) primește eticheta „average Joe”?

Cu toții suntem tributari sinelui oglindă

Partenerii noștri de dialog sau într-o negociere, profesorul de care spuneam mai devreme, vor încorpora în sinele lor impresiile pe care cred că le avem despre ei. Și vor reacționa în consecință. Și-au imaginat că îi considerăm inflexibili? Atunci sunt toate șansele să adauge o notă în plus de inflexibilitate în comportament.

Ca să fac un rezumat, citez o sintagmă ce exprimă inspirat conceptul de sine oglindă:

 „Nu sunt ceea ce tu crezi că sunt.

Nu sunt ceea ce eu cred că sunt.

Sunt ceea ce eu cred că tu crezi că sunt!” (Charles Horton Cooley)

Sinele oglindă (looking-self glass) explicat pe video

Dar cine a fost Charles Horton Cooley?

Un sociolog american care a vrut să înțeleagă de ce oamenii se comportă așa cum o fac de obicei și a pornit de la ideea că pentru a obține această înțelegere, cel mai eficient mod este să studieze interacțiunile oamenilor, înscriindu-se în curentul sociologiei interacționiste. Societatea șlefuiește comportamentul oamenilor, era de părere Cooley, iar individul nu este doar membru al unei familii, clase sociale ori stat, ci se încadrează într-un angrenaj mai complex care ajunge până la începuturile lumii și omul cavernelor. Prehistorik 1 și 2, pentru fani. Iar acest angrenaj n-ar fi fost posibil fără comunicare, înțeleasă ca o condiție obligatorie pentru dezvoltarea naturii umane.

„Fără comunicare (spune Cooley) mintea nu se dezvoltă la întregul potențial al omului, ci rămâne într-o stare nefirească, confuză și care nu este în întregime nici umană, nici animalică”.⁵

Povestea adusă în susținerea ipotezei sale de Cooley este cea scriitoarei Helen Keller care la vârsta de 19 luni contractează o boală nediagnosticată nici până astăzi cu exactitate, în urma căreia își pierde capacitatea de a vorbi și de a auzi. Singura ei șansă de comunicare rămâne una dintre fiicele bucătăresei care o ajută să-și formeze un limbaj al semnelor, rudimentar la început dar pe care îl dezvoltă pe parcursul anilor următori, astfel încât la vârsta de 7 ani reușește să reia o comunicare în limite acceptabile cu familia. Cu toate că în tot acest interval de cinci ani și jumătate, ea nu a trăit izolat și mintea ei a fost activă, „impulsurile ei erau necontrolate și rudimentare” și aproape că nu-și va mai aminti nimic din perioada respectivă, scrie Cooley.

Odată ce Helen învăță alfabetul Braille, îl folosește pentru a citi în engleză, franceză, germană, dar și greacă sau latină, și devine prima persoană surdo-mută absolventă de colegiu. Scrie 12 cărți, militează pentru drepturile femeilor și în sprijinul libertăților civile, ajută persoanele cu handicap, iar pentru întreaga activitate președintele american Lyndon B. Johnson îi va acorda distincția „The Presidential Medal of Freedom”, cea mai importantă recunoaștere de care se poate bucura un civil în SUA. Nici o legătură cu acel copil ce risca să cadă pradă sălbăticirii.

Prin comunicare, „ființa umană atinge o fază superioară de dezvoltare”, comunicarea reprezentând „cadrul și stimulul pentru creșterea noastră ulterioară”, se arată în prezentarea făcută lui Cooley după care am învățat la vremea respectivă pentru examen⁶, pe când în absența comunicării, ființa umană regresează, iar societatea se destructurează. Cuvintele sunt depozitarele istoriei și singura șansă pentru un viitor „civilizat”. Fără îndoială, ne rămâne în minte metafora găsită de Cooley în lucrarea din 1910:

Un cuvânt este un vehicul, o barcă plutind pe rând din trecut, încărcată cu gândurile unor oameni pe care nu i-am văzut vreodată; înțelegând (n.a. cuvântul) ajungem să înțelegem nu doar gândirea contemporanilor, ci și evoluția umanității de-a lungul vremii.⁷

Cine a fost Charles Horton Cooley? Un „apostol” al cuvântului. Și am răspuns la întrebare, dar lansez o alta: dacă trăim prin mintea celorlalți, ce se întâmplă cu omul rămas singur? Sau poate exista un „om” singur?

Două cărți de Cooley, disponibile gratuit

Human nature and the social order
https://archive.org/details/humannaturesocia00cool

Social organization
https://archive.org/details/socialorganizat00cool

Și încă ceva. În 2015, studenții care susțineau proba scrisă a examenului de licență la SNSPA (specializarea comunicare și relații publice) au fost rugați să explice cum definește Cooley „sinele oglindă” și li s-a cerut un exemplu definitoriu pentru importanța acestui concept. Găsim lucruri utile pe blog sau nu?

1. Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu în „Școala de la Chicago: plasarea comunicării în inima proceselor sociologice” în Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu și Nicoleta Robu, „Istoria comunicării”, Editura Comunicare.ro, București, 2007, pp. 119 ↩

2. Cooley, Charles Horton, Cooley, Charles Horton, Human nature and the social order, p. 184 ↩

3. Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu, op.cit., apud. Cooley, Charles Horton, Human nature and the social order, p. 120 ↩

4. Cooley, Charles Horton, Cooley, Charles Horton, Human nature and the social order, p. 182 ↩

5. Cooley, Charles Horton, Social organization : a study of the larger mind, New York : C. Scribner’s, 1910, p.61 ↩

6. Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu, op.cit., p. 118 ↩

7. Cooley, Charles Horton, op.cit., p.69 ↩