Fluxul comunicării inversat prin modelul ciupercii de Brouwer

Pălărie-ntr-un picior, ghici modelul ciupercii ce-i.

Dacă te apuci și parcurgi modelele comunicării așa cum le-au sintetizat McQuail și Windahl, impresia lăsată este aceea de rigurozitate. Avem modele liniare (Lasswell, respectiv Shannon și Weaver), modele explicate prin două axe perpendiculare (Gerbner) ori exemplificate printr-un triunghi echilateral (modelul ABX elaborat de Newcomb). Și când începi să înveți nu știi dacă să-ți iei nivela, bolobocul cum i se zice în popor sau notițele. Nici traducerea în română nu este excesiv de prietenoasă, analogiile făcute de autori pentru a fi recunoscute și înțelese mai ușor aceste modele, pierzându-se printre notele de subsol. S-a întâmplat cu „modelul zmeului” (kite co-orientation model) prezentat ca „modelul corelației dinamice”.

Dar ce se întâmplă cu modelul ciupercii folosit de Brouwer pentru a explica formarea și exprimarea opiniei publice? Surprinzător, modelul ciupercii este prezentat în forma gândită cu aproape 50 de ani în urmă și tradus ca atare. Logic. Să vedem ce-i cu acest model și de ce consider că revine în actualitate odată ce vocile publicului au început să se facă auzite pe rețelele sociale.

Conținut:

1. Când și unde a apărut modelul ciupercii?
2. Cum se vede exprimarea opiniei publice prin modelul ciupercii?

Când și unde a apărut modelul ciupercii?

Imaginat de Marten Brouwer cu vreun an înainte de a deveni profesor la Universitatea din Pennsylvania¹, modelul ciupercii (the mycelium model of public opinion and interpersonal communication) a devenit cunoscut odată cu includerea în celebra lucrare realizată de Denis McQuail și Sven Windahl, textul original fiind, în cel mai bun caz, dificil de găsit. Dacă în alte situații am mers până la sursa primară oferindu-vă link, introducerea în teoria comunicării de masă publicată de Brouwer în 1967 „Prolegomena to a theory of mass communication” (în greaca veche prolegomena înseamnă introducere sau prolog), rămâne ascunsă precum sistemul de filamente care formează aparatul vegetativ al ciupercii, zis și miceliu. Ne salvează cartea „de căpătâi” a modelelor comunicării² și inspirația de căuta lucrarea la un târg de carte întrucât varianta în engleză, disponibilă pe Google Books, costa de vreo zece ori mai mult.

Există și opțiunea „low cost”, prezentarea modelului Brouwer nimerindu-se a fi printre paginile oferite gratuit de Google.

Modelele comunicării de McQuail și Windahl

Cum se vede exprimarea opiniei publice prin modelul ciupercii?

Brouwer, citat de McQuail și Windahl³, folosește o analogie inspirată între partea vizibilă a ciupercii pe care o asociază opiniilor exprimate în mass-media și miceliul (sistemul vegetativ) care joacă rolul relațiilor interpersonale. Prin comunicarea interpersonală, cele mai interesante aspecte își vor găsi ecou în mass-media, devenite în viziunea lui Brouwer rezultat al eforturilor de comunicare și nu inițiatoare a procesului. Fluxul comunicării este așadar inversat și pornește de la oameni. Este opusul teoriei stabilirii agendei.

Trei argumente folosește Brouwer pentru a-și susține modelul:

1. Participanții la comunicare (identificați prin filamentele care formează miceliul și liderii de opinie – exponenții virali, vocile) fac parte din același sistem.⁴ Când interesul publicului este mare ori pe fondul unor emoții puternice, „ciupercile” cresc cu rapiditate și se înmulțesc, ceea ce indică o preocupare proporțională la nivelul comunicării interpersonale.
2. Elementele specializate de comunicare (instituțiile mass-media) sunt rezultatul interesului manifestat la nivel individual și dacă ele ele devin opace și nu mai permit exprimarea vocilor individuale vor fi înlocuite cu alte structuri.⁵ Cel mai bun exemplu îl dau rețelele sociale, site-uri unde conținutul este generat de utilizatori și popularizat tot de ei până ajunge la toți participanții interesați și o voce se face auzită. Mai târziu, dacă se întâmplă, informația este preluată și prezentată de mijloacele de comunicare în masă tradiționale.
3. Aceleași elemente specializate depind mai mult de elementele nespecializate (publicul) decât invers.⁶ Să ne gândim ce se întâmplă cu un post de televiziune care nu reușește să-și formeze ori își pierde cota de piață. Ce faci când ai un model de business păgubos? Tragi obloanele precum Al Jazeera America.

Modelul ciupercii
Sursă: Denis McQuail, Sven Windahl, „Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă”, p. 81

Brouwer a gândit modelul ciupercii (sau modelul miceliului) dintr-o dublă perspectivă: o dată pentru a explica nașterea opiniei publice, făcută la bază, înainte de a deveni „vizibilă” și apoi pentru a evidenția corelația între informațiile vehiculate în mass-media și interesul publicului. Acest din urmă fapt devine și mai pregnant în cazul rețelelor sociale unde avem posibilitatea afișării ultimelor informații ori a informațiilor „de interes” (Most Recent vs. Top Stories cum apar în taxonomia Facebook). Există excepții, cazuri când mass-media inițiază comunicarea cu sau fără mimarea interesului publicului (vă mai amintiți „poșta redacției”?), campaniile de relații publice și, bineînțeles, publicitatea. În noile media, că tot aminteam Facebookul, „poveștile sponsorizate” nu erau nicidecum vocea publicului ci interesul comanditarului, iar multe ciuperci poartă o pălărie prea mare.

La final, ne permitem să dezvoltăm modelul ciupercii aducând în discuției sporii. Ei pot fi reprezentați prin influența opiniilor exprimate în mass-media asupra publicului. Și așa cum sporii, prin germinare, formează miceliul (2), apoi piciorul sau ciuperca (1), influența opiniilor exprimate public determină o reactivare a relațiilor / comunicării interpersonale a căror rezultantă va fi opinia publică exprimată în mass-media. Iar ciclul se reia. Simplu, nu?

1. http://50.asc.upenn.edu/drupal/node/95, accesat la 21 august 2016 ↩

2. Denis McQuail, Sven Windahl, „Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă”, ediția a doua, Editura comunicare.ro, București, 2010 ↩

3. op. cit., pp. 80 – 82 ↩

4. op. cit., p. 80 ↩

5. op. cit., p. 81 ↩

6. Ibidem ↩